De astă dată, nu vreau să mă feresc de vorbe grele. Pentru că, după părerea mea, ele sunt adevărate. Sunt sigur că fiecare dintre dumneavoastră aţi băgat de seamă, fie că aţi ajuns pe acolo de nevoie sau doar în trecere, că nu există practic spital în România unde să nu fie o biserică sau măcar o capelă.

E bine. E bine pentru că la spital, omul merge când este în suferinţă, sau are pe cineva drag suferind şi un pic de alinare şi o rugăciune pentru un ajutor divin, nu pot fi altfel decât binevenite. Există medici, unii dintre ei excepţionali, care înainte de o intervenţie chirurgicală grea spre exemplu, merg la capelă şi se roagă fierbinte, astfel încât prin mâna lor, să lucreze şi divinitatea şi bolnavul să se facă bine.

Am avut ocazia să văd câţiva profesori români renumiţi în toată lumea, care intrau în sala de operaţie şi munceau acolo multe, foarte multe ore. Ori asta nu o poţi face doar tu, biet om, oricât de bine pregătit profesional ai fi, dacă în spatele tău nu mai există şi altceva. Altceva care să-ţi dea putere şi inspiraţie. L-am văzut pe profesorul doctor Vlad Alexandru Ciurea, celebrul neurochirurg, operând mai mult de 11 ore în şir.

Părea în transă. Părea că este în altă lume, de unde executa cu precizie de microni mişcările salvatoare de viaţă. Încercaţi dumneavoastrîă să staţi în picioare, fără să faceţi nimic, 11 ore. O să constataţi, cei care veţi reuşi, că este foarte greu. Dar să mai şi operezi pe creier, şi 11 ore, fiecare mişcare să fie de o precizie de neimaginat, pentru că mai puţin de un milimetru de bisturiu mişcat cum nu trebuie, face diferenţa dintre viaţă şi moarte.

Pot să vă mai dau încă multe astfel de exemple, pe care le-am întâlnit în munca mea de jurnaliost. De medici dedicaţi, care se bat cu moartea ca în tanşee şi de foarte multe ori o înving.

Ştiu, fiecare dintre dumneavoastră, îmi puteţi aduce şi cel puţin câte un contraexemplu. De medici sau asistente care vin la serviciu ca să aibă de unde se întoarce acasă. Care nu au nici un fel de vocaţie de a vindeca oamenii. De regulă, ei sunt şi şpăgarii despre care am auzit cu toţii, iar mulţi am şi avut de-a face cu ei, care nu mişcă un deget dacă nu li se vâră ceva în buzunar.

Dar nu despre ei vreau să vorbesc acum. O vom face altă dată. Pandemia asta, pe lângă nenorocirile pe care le-a adus asupra noastră, a fost şi un test. Un test pentru medici. Un moment greu, în care, ca la război, s-au ales eroii de netrebnici. Unii medici au dezertat pur şi simplu, dând bir cu fugiţii. Alţii au fost mulţumiţi să aplice, şi astfel să fie acoperiţi pentru eventuale răspunderi,  protocoalele aberante stabilite de Arafat şi acel misterios Grup de Comunicare Strategică, deşi ştiau că indicaţiile alea sunt criminale. S-au mulţumit, de asemenea, să încuie pacienţii în saloane şi să mai treacă din când în când pe acolo, fără să le pese de ei. Aşa cum au fost şi foarte mulţi medici cu adevărat de linia întâi, care au salvat vieţi. Care s-au bătut cu covidul ca pe front şi, de foarte multe ori, chiar în condiţii de front.

Eu am credinţa că pandemia asta se va sfârşi curând şi toţi cei vinovaţi, de la noi şi de aiurea, de nenorocirile pe care le-a produs, vor răspunde pentru faptele lor.

Să revenim la medicii şi asistentele care îşi fac datoria. Dar şi la capela sau bisericuţa din incinta spitalului. Pentru că veţi vedea că între ei nu există doar legătura de credinţă, de loc unde să ceri ajutorul divin. Ci mai e ceva. Ceva, din păcate, foarte rău.

Bisericuţele şi capele din incinta spitalelor, ar fi bune ca acum, chiar zilele astea, să oficieze prohodul medicinei româneşti. Pentru că diriguitorii ei, în total dispreţ faţă de truda medicilor adevăraţi, dar şi în total dispreţ pentru suferinţele oamenilor internaţi, acţionează de parcă ar vrea să-i extermine. Parcă au pus la cale un genocid.

Cineva a vrut ca internarea într-un spital din România, să fie echivalentă cu o condamnare la moarte. Cineva a vrut să îndepărteze pacienţii de spitale. Şi a reuşit. De la începutul pandemiei şi până astăzi, numărul celor care apelează la serviciile medicale din spitale s-a redus la jumătate. Un om suferind când ajunge la camera de gardă, primul lucru pe care îl întreabă este dacă este posibil să nu fie internat.

De ce se întâmplpă toate acestea?

Pentru că a existat şi încă mai funcţionează, acum el este la faza când se aplică la scară naţională, pe bolnavii din toată ţara, indiferent de ce maladie suferă, un plan de distrugere a medicinei româneşti.

S-a început cu decapitarea ei. Cu arestarea elitelor, a profesorilor de renume, cu şicanarea acestora cu dosare penale imaginate, cu suspendarea lor din funcţii, cu interzicerea de a-şi mai practica meseria. Această primă fază, a avut două scopuri: în primul rând, bolnavii cei mai grav, să nu mai beneficieze direct de serviciile marilor profesori, iar în al doilea rând, să nu mai aibă cine să crească şi să înveţe, viitoarele generaţii de medici adevăraţi. A urmat etapa a doua, cea căzută peste noi o dată cu pandemia. Spitale care săreau în aer, cu pacienţi cu tot. Medici eroi care scoteau răniţii din mijlocul flăcărilor şi care după aceea erau trataţi ca nişte infractori. Protocoale de tratament aberante, unele dintre ele mortale pentru bolnavii de covid.

Iar acum, suntem în plină etapă a treia. Cea finală. Medicul Beatrice Mahler, managerul Spitalului de Pneumologie „Marius Nasta” din Bucureşti, a făcut, din disperare, o declaraţie uluitoare: „Meniul în spitalele publice este în valoare de 11 lei / 3 mese pe zi. Repetitiv, un meniu sărac în vitamine, iar desertul este foarte rar”.

Aşadar, un pacient, un om bolnav adică, mănâncă de 11 lei pe zi, trei mese. Atât alocă statul român pentru el. Ce se poate cumpăra de aceşti 11 lei ca să hrăneşti, nu un bolnav, care are nevoie de vitamine, de mâncare consistentă, ci chiar şi un om sănătos, vă las pe dumneavoastră să vă imaginaţi. Şi poate nici nu trebuie să vă imaginaţi, pentru că aţi fost victimele acestui veritabil genocid, ori dumneavoastră, ori apropiaţi ai dumneavoastră.

Câteva felii de pâine necăjită, mânjite cu un strop de margarină şi o linguriţă de marmeladă, o zeamă chioară, numită supă, prin care se vede fundul farfuriei, o ligură de brânzică şi un borcănel minuscul de iaurt, o mână de biscuiţi, nu dintre cei de calitate sau câteva macaroane. Şi exemplele pot continua. Sunt mii de astfel de încropeli alimentare, cu care managerii spitalelor se străduiesc să supravieţuiască. Într-un spital din Timişoara, unei fetiţe care avea diabet i s-a dat la micul dejun patru felii de pâine şi o cană de ceai făcut din zahăr caramelizat. Dacă o altă pacientă nu sesiza la timp şi fetiţa mânca acest meniu criminal, aproape sigur murea.

Aşadar, degeaba Vlad Ciurea opertează 11 ore neîncetat şi pune fiecare vinişoară din creier la locul ei, dacă după aceea pacientul scăpat cu viaţă, se recuperează mâncând de 11 lei pe zi. Degeaba Irinel Popescu face un transplant reuşit de ficat, dacă pacientul care primeşte astfel o nouă şansă la viaţă, mănâncă de 11 lei pentru a se recupera, patru felii de pâine şi o cană de ceai din zahăr caramelizat. Degeaba profesorul Mircea Beuran pune la loc mâna retezată cu care un pacient a venit într-o pungă de gheaţă, dacîă după acea mănâncă zile în şir un borcănel de iaurt sau o supă chioară. Degeaba la Iaşi, doctorul Tudor Ciuhodaru se bate la urgenţă pentru fiecare secundă de viaţă, dacă pacienţii pentru care câştigă această bătălie merg să se hrănească de 11 lei cu o lingură de marmeladă şi un cub de margarină.

Desigur, explicaţii pentru această situaţie pe care o putem asemăna cu un genocid, pentru că ea se regăseşte la nivel naţional, se aplică adică împotriva întregului popor român, vor exista. Diriguitorii de acum ai medicinei de la noi vor explica doct, eventual cu grafice la tablă, că sistemul medical este subfinanţat. Că atâţia bani există. 11 lei, pentru trei mese pe zi. Minciună grosolană. Bani pentru mâncarea bolnavilor, mâncare diferenţiată în funcţie de boli, bogată în calorii şi vitamine, aşa cum ar fi normal, nu există. Sistemul e subfinanţat.

Dar surte de milioane de euro pentru măşti neconforme, bune de aruncat, dar sute de milioane de euro pentru vaccinuri inutile, care acum se aruncă sau se dau de pomană altor ţări, dar zeci de milioane de euro pentru concentratoare de oxigen, pe care nu le-a mai văzut nimeni, au existat, dar zeci de milioane de euro pentru celebrele izolete de care nu mai ştie nimeni nimic, au existat.

Atunci, cum de nu există şi bani pentru hrana decentă şi folositoare la vindecare, pentru cei internaţi în spital? Cine nu vrea să se întâmple acest lucru?

În curând, vine Paştele, şi în toate bisericile şi capelele din spitalele româneşti se va rosti, cu evlavie: „Hristos a înviat”! Ce-ar fi, ca tot în acea noapte, să putem rosti cu aceeaşi evlavie: „Sistemul medical românesc a înviat”! Şi să începem de la aceşti 11 lei nenorociţi, alocaţi pentru hrana zilnică a unui pacient şi cu alungarea de pe fotoliile lor confortabile, a celor care au decis asta.