Fatala strîngere de mînă la Procesul Mareșalului Antonescu. România lui Cristoiu
Editura Evenimentul si Capital

Fatala strîngere de mînă la Procesul Mareșalului Antonescu. România lui Cristoiu

Autor: | | 3 Comentarii | 8471 Vizualizari

Sîmbătă, 11 mai 1946, dimineaţa, ora 8.20. La Procesul Mareşalului Antonescu, deschis la 6 mai 1946, depune mărturie, ca martor al Apărării, Iuliu Maniu, Preşedintele PNŢ, liderul Opoziţiei.

În zilele premergătoare Procesului, mai precis în 3 mai 1946, Burton Y. Berry, reprezentantul SUA în Comisia Aliată de Control, expediază Departamentului de Stat o depeşă în care se spune despre Proces:

„Aflăm din surse demne de încredere că procesul criminalilor de război, al Mareşalului Antonescu şi al altor miniştri ai săi, prevăzut să înceapă în ziua de 6 mai (telegrama ministrului nr. 466, din 3 mai), este organizat pentru a constitui un capital electoral al guvernului în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiei lor, pe liderul Partidului Naţional Ţărănesc, Maniu, şi pe cel al Partidului Naţional Liberal, Brătianu.”

Așa cum sesiza Burton Y. Berry, se încerca transformarea procesului într-un moment de compromitere a adversarilor comunismului prin înfăţişarea lor drept colaboratori ai regimului antonescian. Lucru firesc, dacă ne gîndim că, în bătălia dusă pînă acum împotriva partidelor istorice, PNŢ şi PNL, comuniştii exploataseră din plin arma etichetărilor gen „fascişti”, „colaboraţionişti ai lui Antonescu”, menite a justifica occidentalilor măsurile antidemocratice luate. Ori de cîte ori Vestul protesta împotriva persecuţiilor la care erau supuse PNŢ şi PNL, comuniştii invocau rapid aşa-zisa luptă împotriva rămăşiţelor fasciste. Interogatoriul martorului Iuliu Maniu durează şase ore.

Iuliu Maniu face faţă cu brio întrebărilor insidioase, atît ale completului de judecată, cît şi ale lui C. Paraschivescu-Bălăceanu, avocatul de drept al Mareşalului, în realitate unealta comuniştilor. Conştient de cursele care i se întindeau, Iuliu Maniu se arată extrem de vigilent cu felul în care grefiera îi consemna spusele. El îşi dă seama că, voit sau nu, un cuvînt aiurea transcris putea da o altă semnificaţie unora dintre nuanţările sale. De aceea el cere și i se aprobă, să vină după-amiază, cînd era mai odihnit, să citească Depoziția în forma dactilografiată și s-o semneze.

La reluarea şedinţei, după-amiază, Iuliu Maniu vine să-şi citească declaraţia şi s-o semneze. După ce o parcurge pe îndelete şi o iscăleşte, se ridică şi se îndreaptă spre ieşire. În acest răgaz se petrece un moment care merită să fie trecut cu majuscule în manualele de Istorie.

Deşi e conştient de manevrele comuniştilor, deşi îşi dă seama de importanţa fiecărei virgule, a fiecărui gest la acest Proces, marele om politic se opreşte în dreptul boxei acuzaţilor şi strînge mîna Mareşalului. Pentru toţi cunoscătorii mizeriei numite politicianism românesc, această strîngere de mînă are o semnificaţie cutremurătoare. Iuliu Maniu nu numai că nu-l acuză pe Ion Antonescu pentru a se salva, dar, mai mult, face un gest la care nu-l obliga nimeni:

Strînge mîna Mareşalului în public.

Cum era şi de prevăzut, presa comunistă atîta aştepta. Gestul lui Iuliu Maniu e o adevărată mană cerească. „România liberă” titrează cu litere uriaşe: „Spre stupoarea asistenţei, corespondenţilor străini şi a propriilor d-sale partizani, d. Iuliu Maniu strînge mîna marilor criminali de război”. Reportajul Floricăi Şelmaru stoarce din plin momentul prin consemnarea reacției stîrnite în rîndul maselor populare din sală:

„Sala întreagă priveşte stupefiată gestul, care echivalează cu un omagiu adus trădătorilor. Din fund, un glas dă curs indignării generale:

- „Ruşine!”

Nimeni nu se mai poate stăpîni. Zadarnic d. Preşedinte şi reprezentanţii acuzării fac apel la linişte. Toată lumea este în picioare. Se aud de pretutindeni exclamaţii:

- „Are sînge pe mîini! Ţi-ai trădat singur gîndurile!„.”

Artileria grea a presei aservite regimului se pune în mişcare. Zeci de articole scriu pînă la exasperare despre „autodemascarea” lui Iuliu Maniu prin acea strîngere de mînă. „Scînteia” consideră gestul ca exprimînd o „vădită amiciţie şi simpatie”, o mărturisire zdrobitoare că liderul ţărănist „şi-a dat arama pe faţă şi s-a demascat ca fiind fascist şi aţîţător de război”. „România liberă” revine, în 15 mai, cu articolul: „D. Maniu a optat”:

„D. Maniu strînge mîna marilor trădători şi criminali de război. Se recomandă astfel singur ţării, lumii şi istoriei.” Oficiosul PSD, „Libertatea”, scrie despre „Simbolica strîngere de mînă”:

„D. Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional-Ţărănesc, a strîns mîna acuzaţilor de dezastrul ţării, pe care-i judecă Tribunalul Poporului, şi prin acest gest a arătat net de care parte merg simpatiile sale şi către care parte se îndreaptă antipatia sa.”

În plan strict politic, gestul lui Iuliu Maniu a fost unul sinucigaş. Prin el, marele bărbat a dat apă la moară propagandei comuniste, centrate pe denunţarea cu orice preţ a unei aşa-zise complicităţi a lui Iuliu Maniu cu Ion Antonescu. Reuben Markham a fost la vremea respectivă corespondentul lui Christian Science Monitor în România. Despre strîngerea de mînă el scrie în volumul „România sub jugul sovietic”, apărut în 1948 la Boston, tradus la noi în 1996:

„În ciuda rigidităţii sale şi a ataşamentului ferm faţă de propriile principii, pe care le-a urmat cu mare stăruinţă, Maniu este un om foarte sentimental. Am văzut un exemplu, mişcător în acest sens, la procesul criminalului de război Ion Antonescu, desfăşurat în faţa Tribunalului Poporului. Cînd Maniu se pregătea să părăsească sala tribunalului, după ce depusese mărturie, în picioare, timp de şase ore şi jumătate, el a trecut inevitabil, prin apropierea boxei acuzatului şi, deodată, sub impulsul momentului, a strîns mîinile celor doi conducători inculpaţi, Ion şi Mihai Antonescu. În acea perioadă extrem de tensionată, Rusia exercita o presiune teribilă pentru a pune mîna pe România, iar Antonescu era înfăţişat ca întruchipînd tot ceea ce Moscova detesta mai mult şi era hotărîtă să lichideze. Maniu ştia că pe dînsul ruşii îl urau chiar mai mult decît pe Antonescu şi nu se putea să nu-şi fi dat seama că era extrem de imprudent să strîngă mîinile celor doi bărbaţi care, la presiunile Moscovei, erau practic condamnaţi la moarte, pentru crime de război. În ciuda acestui fapt, Maniu le-a întins mîna.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate