Înainte de a pleca la Bratislava, la summitul informal al UE, Klaus Iohannis a ținut o conferință de presă.

Despre summit a vorbit președintele și după încheiere.

Dat fiind că de data asta au fost repetări ale primei, un soi de apă chioară îndulcită cu un optimism de novice față de soarta UE, Documentul care exprimă cel mai bine poziția României se găsește în intervenția de la Cotroceni.

Spre deosebire de alte situații, cînd conferința s-a rezumat la citirea unei Declarații de presă, fără partea dedicată întrebărilor, indispensabilă într-o minimă democrație, de astă dată președintele a binevoit să se stea de vorbă cu ziariștii acreditați la Cotroceni.

Limitarea întrebărilor la problemele summitului de la Bratislava, impusă de purtătorul de cuvînt, adevăratul șef al ziariștilor acreditați la Cotroceni (nu asculți indicațiile, te-ai lins pe bot de un voiaj peste hotare cu domnul președinte), deconspiră voința de a evita din răsputeri abordarea și a unor chestiuni de politică internă, îndeosebi.

Dacă adăugăm această strașnică limitare faptului că însuși președintele a ținut să comunice opiniei publice poziția României la Bratislava, putem presupune, fie și cu nițică îngăduință, un efort de a semnala importanța spuselor la această rară reuniune cu presa a lui Klaus Iohannis.

Din nenorocire, Declarația de presă a președintelui, un fel de prevenire a românilor în privința poziției asumate de România la summitul de la Bratislava, a trecut neobservată:

De presă și, lucru mult mai grav, de clasa politică.

De ce din nenorocire?

Pentru că România a optat deja pentru  poziția   Germaniei în confruntarea din UE   numai și numai din nevoia lui Klaus Iohannis de  a avea și el un Mare Licurici.

Marea Britanie a ieșit din Uniunea Europeană, pentru că Uniunea Europeană s-a transformat din ceea ce a fost inițial – o formulă de armonizare a intereselor naționale – într-un fel de fost CAER pentru țările socialiste.

De prin 1960, URSS, sprijinită de cățeluși precum RDG, a pledat pentru o așa-zisă mai mare integrare a țărilor socialiste în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER în variantă românească, COMECON, în variantă internațională). Prin Gheorghiu Dej mai întîi și prin Nicolae Ceaușescu mai apoi, România s-a opus din răsputeri planurilor de integrare, unele faimoase, precum Planul Valev.

Motivul României era unul temeinic.

Dincolo de vorbele frumoase despre un Comecon acționînd unitar, smulgînd succese magistrale prin planificare la nivelul întregii Europe de Est, ședea la pîndă interesul crucial al Rusiei de a-și asigura dominarea Estului printr-un instrument aparent în interesul celorlalte țări socialiste. Pentru că, deși teoretic, CAER era rezultatul unei armonizări a intereselor naționale ale fiecărei țări socialiste, în practică, el întruchipa doar interesele URSS. Planul Valev, cel care a declanșat ruperea oficială a României de sub dominația colonială a Moscovei, prevedea pentru România condiție de țară agricolă, furnizoare de haleală pentru Germania, consacrată industriei.

Așa cum au sesizat euroscepticii din Anglia, Uniunea Europeană a devenit un instrument de călcare în picioare a intereselor naționale ale țărilor membre. Și nu prin impunerea de către Birocrația de la Bruxelles a unor norme rigide, absurde uneori, ci prin folosirea UE de către noua putere continentală – Germania –, care și-a luat drept aliat de fațadă o Franță tot mai în declin, pentru promovarea Ordinii nemțești pe continent, în stilul deja binecunoscut din timpul celor două războaie mondiale.

Anglia, care a ieșit din Uniune și cu sprijinul serviciilor, atente la interesul național, a provocat în Uniune Revolta unor țări rămase, dar și ele afectate de Noua Ordine, germană: Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Grecia, Italia.

Semnalul de alarmă l-a constituit chestiunea emigranților.

Germania are un interes uriaș în aducerea din Orientul Mijlociu a unei forțe de muncă educate (din Siria) pentru a face față depopulării. Una e să vină în Germania inși cu acte în regulă, chemați oficial, și alta e ca e să intre ca imigranți. În cel de-al doilea caz, imigrantul, chiar doctor fiind, șovăie cînd vine vorba de pretenții. Criza imigranților aici își are rostul. Și pentru că Germania nu-i poate primi pe toți emigranții, prin instrumentul care e Uniunea Europeană, Germania a impus cotele obligatorii.

Cele mai afectate, așadar, de transformarea UE într-o Divizie a noului Reich sînt fostele țări din Est. De aceea, Grupul de la Vișegrad a cerut și cere o reformă profundă a UE astfel încît parlamentele naționale să aibă un cuvînt mai greu de spus ca pînă acum. Acestei reforme i se opun liderii UE, simpli agenți ai Germaniei. Cînd vine vorba de Criza Uniunii, ei o pun exclusiv pe seama proastei comunicări a Comisiei sau - și mai ridicol - pe seama faptului că Uniunea nu-i suficient de sexy pentru a seduce popoarele de pe Continent.

Grupului de la Vișegrad Germania îi opune teza unei mai mari integrări a UE.

Ceea ce înseamnă transformarea Uniunii într-un fel de CAER al Germaniei.

Ce spune Klaus Iohahnis în numele României?

Exact ceea ce spune Germania?

Contrar Grupului de la Vișegrad, România susține că e nevoie de o și mai mare integrare a țărilor din UE astfel încît toate deciziile să fie luate la Bruxelles:

„O integrare mai profundă este una din soluţiile pentru multiplele crize europene.”

Cît despre soluțiile la Criza europeană,  Klaus Iohannis, în numele României, le reduce la o mai bună comunicare:

„În al treilea rînd, cred că trebuie să fim foarte oneşti şi să ne concentrăm pe creşterea transparenţei şi a legitimităţii instituţiilor europene. Auzim de foarte multe ori, la întîlniri cu alegători, la întîlniri cu experţi, la întîlniri cu alţi politicieni, întrebări legate de felul în care acţionează instituţiile europene, de felul în care se poate înţelege ce se întîmplă în cadrul unui proces european. Aceste lucruri trebuie mult mai bine explicate, mult mai bine clarificate. (…)

Este nevoie de o comunicare serioasă, este nevoie de o comunicare credibilă şi este nevoie de o comunicare intensă.”

Explicabil în acest context bizareria din poziția României asumată exclusiv de Klaus Iohannis. În timp ce toată lumea vorbește de o

Criză a UE, ( premierul Italiei a spus-o răspicat), la conferința de presă de după summit, președintele a exprimat în numele României un optimism vecin cu nerozia:

„Cu toate aceste crize, Uniunea nu este un pacient cronic, ci este o reuşită”.

Să zicem că alinierea noastră la noii Stăpîni ai Europei ar fi corespunzătoare interesului național, deși asumată exclusiv de doi agenți de influență ai motorului germano-francez – Klaus Iohannis și Dacian Cioloș – alinierea asta e dubioasă.

Dacă România rămînea aici mai era de înțeles.

Prin Klaus Iohannis, România s-a grăbit să ardă cîteva bulane pe spatel Grupului de la Vișegrad:

„Constatăm foarte des că la Bruxelles vin lideri naţionali şi toţi vorbesc de bine despre Uniunea Europeană, despre viitorul ei, despre ce trebuie să facem noi ca să funcţioneze. Aceeaşi lideri merg acasă şi încep să aibă un discurs exact opus, acuză Uniunea Europeană, pentru toate greşelile care de fapt se fac în plan naţional, pentru toate eşecurile pe care fiecare le are la el acasă. Aşa nu se poate!”

Grupul de la Vișegrad e antipatizat de Germania, pentru că se opune Noii Ordini Germane pe continent și mai ales pentru că suspectează manevre germane de apropiere de Rusia.

Prin atacarea neașteptată a Grupului de la Vișegrad, pînă la urmă susținînd cauza celor pe care Germania vrea să-i transforme în componenți ai noii Axe, România, lăsată la mîna lui Klaus Iohannis și a lui Dacian Cioloș, s-a situat pe una dintre cele mai jegoase poziții din Istoria sa modernă:

Cea de slugă care le scuipă pe celelalte slugi de dragul Stăpînului!