Multă lume a așteptat cu ațîțare reuniunea Comitetului Executiv Național al PSD. Nu trebuie nici măcar doi ochi ca să vezi că avionul care e Guvernul Sorin Grindeanu, condus de patru piloți, cum corect sesiza Victor Ponta, se apropie cu o viteză uimitoare de picatul în bot.

Nenorocitul control exercitat de Liviu Dragnea asupra Guvernului și asupra Partidului ( membrii Guvernului n-au voie nici să se uite pe fereastra biroului fără aprobarea lui Liviu Dragnea, iar liderii PSD n-au voie nici săși ducă mîna la gură cînd sughiță fără înalte indicații de la președinte) a făcut din PSD – așa cum scriam anterior- un partid mort, iar din Guvern, un cadavru demult devenit țărînă. În aceste condiții, dacă nu vrea să intre în Opoziție cu un procentaj de 10 la sută după cîteva luni de Putere, PSD trebuie să ia măsuri radicale în relația dintre Partid și Guvern, cea mai importantă fiind lăsarea Guvernului să guverneze, și în relația dintre Partid și Klaus Iohannis, cea mai importantă fiind contracararea ambiției celui care a pierdut o casă de a fi profesorul ranchiunos al Executivului.

Se aștepta, așadar, o ședință cu scîntei, în care liderii PSD să ia în seamă semnele tot mai grave date de realitatea dezastruoasă a guvernării.

Nu s-a întîmplat nimic din ceea ce ar fi fost de așteptat de la reuniunea unui partid care, deși a cîștigat zdrobitor Localele și Parlamentarele, trădează bălbîieli de Partid care a obținut cu greu un scor menit a-l păstra în Parlament. Locul analizei dramatice a situației PSD după alegeri l-a luat anunțul triumfalist al unui număr uriaș de semnături strîns pentru susținerea Guvernului, în condițiile în care o mie de demonstranți cu cîini, copii dresați și hăulituri, în Piața Victoriei pot face Guvernul să demisioneze. Dacă ar fi să credem conducerii PSD, miercuri, 22 februarie 2017, s-a luat o măsură menită a îmbunătăți activitatea Executivului:

Un soi de mică remaniere.

Dacă ne gîndim că prin această remaniere, la Economie, a venit în sfîrșit, un sergent major al SRI în persoana lui Mihai Tudose, iar la Justiție a fost promovat un tehnocrat fără nici o altă legătură cu PSD decît că-l știe pe Eduard Hellvig, avem imaginea dezastrului în care se afundă pe zi ce trece partidul care pretinde că a cîștigat alegerile.

Opţiunea pentru un ministru al Justiţiei tehnocrat a fost văzută de unii publicişti drept semnul că PSD a capitulat în ceea ce se schiţa a fi campania pentru destructurarea Sistemului.

Printre alte bîiguieli semidocte ale Diviziei Presă a Binomului SRIDNA s-a numărat – la loc de frunte – şi aserţiunea că ministrul Justiţiei trebuie să fie un tehnocrat. Peste tot în lumea democratică, Justiţia nu e însă un domeniu situat deasupra pămîntescului, ca Biserica. Justiția e un domeniul al realului, cel mai apropiat de dinamica vieții, poate, și, în consecinţă, odată cu un partid, electoratul votează şi un Program în materie de Justiţie. Desigur, judecătorul e stăpîn în sala de judecată. Dar e stăpîn însă pe sentinţa dată în funcţie de legi. Legile nu le fac nici judecătorii şi cu atît mai puţin procurorii. Legile, chiar şi în domeniul penal, dacă nu mai ales, le fac Parlamentele prin intermediul majorităţilor. Asta deoarece majoritatea parlamentară rezultă dintr-un vot dat în urma unei campanii. Şi pot fi campanii electorale în care să se dezbată pătimaş înăsprirea sau îmblînzirea unor pedepse pentru anumite infracţiuni. Totul în funcţie de pericolele ivite într-o ţară, nu de puţine ori diferite de cele dintr-o altă ţară. Suedia, dacă ar fi să credem cazului Assange, a găsit de cuviinţă să considere infracţiune şi să o pedepsească cu închisoarea sexul făcut de un bărbat cu o femeie fără s-o avertizeze că prezervativul e de proastă calitate. O infracţiune impusă prin lege de puterea politică. De aceea, în lumea cu adevărat democratică ministrul Justiţiei e un ministru politic. Cu atît mai mult se impune asta cu cît ministrul Justiţiei e unul dintre cei mai importanţi miniştri ai unui Cabinet. În perioada interbelică, Ministerul Justiției a aparținut unor oameni politici faimoși precum George Mârzescu, Valeriu Pop, Victor Iamandi. Cînd vine vorba de Coaliţii, partidele componente se bat să pună mîna pe portofoliul Justiţiei. În Coaliţia instalată la Putere în 6 martie 1945, PCR a cerut din prima clipă să deţină în guvernul dr Petru Groza portofoliul Justiţiei, dat lui Lucreţiu Pătrăşcanu unul dintre lideri de frunte ai PCR.

Prin opţiunea pentru Tudorel Toader, PSD a renunţat nu numai la un ministru politic al Justiţiei. A renunţat chiar la Justiţie, unul dintre cele mai importante domenii ale României de după alegerile din 11 decembrie 2016. E limpede că Justiţia, unul dintre cele mai importante domenii de administrat de o majoritate, va reveni Sistemului instituţiilor de forţă.

A fost asta o cedare de către PSD în faţa Sistemului după eşecul Ordonanţei 13 cum susțin publiciștii adversari ai Binomului?

Nici vorbă.

Afacerea sinistră care a fost Ordonanţa 13 n-are nici o legătură cu vreo Bătălie dusă de PSD cu Sistemul. Aşa cum am mai scris şi în alte ediţii ale cristoiublog.ro, PSD a primit un vot zdrobitor din partea românilor şi pentru a pune capăt uneia dintre cele mai grave realităţi antidemocratice din ultimul timp:

Amestecul făţiş, brutal, sălbatic al Sistemului în viaţa politică a României postdecembriste.

Ziceam pe cristoiublog. ro din 3 ianuarie 2017:

„Românii au votat împotriva Sistemului instituţiilor de forţă.

De fapt, nu împotriva Sistemului acestor instituţii, indispensabil în orice democraţie pentru apărarea statului, ci împotriva amestecului brutal al Sistemului în viaţa noastră social-politică, fenomen de o rară gravitate, devenit realitate în ultimii 12 ani. Nu s-a votat nici împotriva Justiţiei, nici împotriva anticorupţiei.

S-a votat – şi nu oricum, ci în chip zdrobitor – împotriva Binomului SRI-DNA, axa Sistemului, Binom care a folosit şi foloseşte lupta împotriva corupţiei pentru răfuieli politico-mafiote”.

S-a apucat PSD să transpună în practică acest vot după instalarea Guvernului Sorin Grindeanu? Nu s-a apucat.

Dimpotrivă, prin sinistra aiureală care a fost epopeea Ordonanţei nr. 13, PSD a făcut să eşueze orice tentativă politică de a pune capăt Dictaturii Sistemului.

Ordonanţa 13 n-a fost un moment dintr-un Război angajat de PSD cu Sistemul.

Ordonanţa 13 a fost o încercare şmecheră de a rezolva problemele cu Justiţia ale unor lideri PSD, în frunte cu Liviu Dragnea.

Dacă ar fi fost un moment de început al Războiului PSD cu Sistemul, modificările la Codul Penal şi la Codurile de Procedură Penală ar fi fost asumate deschis, bărbăteşte, la lumina zilei, de către Guvernul Sorin Grindeanu.

Şi dacă Guvernul ar fi constatat că modificările sunt respinse de Stradă, ar fi demisionat, dar n-ar fi abrogat Ordonanţa 13.

Pentru că în sinistra aiureală cu Ordonanţa 13, grav n-a fost nici felul în care a fost adoptată, nici felul în care n-a fost explicată, ci felul în care a fost abandonată.

Dacă te grăbeşti s-o abrogi, fără a explica de ce faci asta, dacă purcezi în Parlament la o bălăbăneală legislativă menită a arăta că Ordonanţa nu mai poate reveni, înseamnă că tu, Guvern, recunoşti caracterul banditesc al Ordonanţei.

Tot ceea ce-a făcut PSD după adoptarea hoţeşte a Ordonanţei a întărit suspiciunea că modificările la Coduri n-au fost altceva decît un lucru ruşinos.

Prin felul în care a renunţat la Ordonanţă, PSD a confirmat c-a fost prins cu mîţa-n sac.

Ordonanţa 13 n-a fost o clipă un moment de început al Războiului PSD cu Sistemul.

De fapt, aşa cum am mai scris, PSD nu s-a războit şi nu se va război în veci cu Sistemul.

Un război cu Sistemul presupune cîteva condiţii, pe care PSD nu le îndeplineşte:

1) O credinţă pătimaşă în democraţia autentică.

PSD n-o poate avea, deoarece PSD nu crede în nimic.

2) O libertate deplină faţă de suspiciunile de corupţie.

Împotriva folosirii pentru răfuieli politico- mafiote a Luptei anticorupţie nu poate lupta decît cineva care nu e corupt şi, mult mai important, urăşte corupţia.

Nu e cazul multor lideri ai PSD.

3) Asumarea riscurilor presupuse de un Război cu Sistemul, inclusiv cel de a pierde Puterea.

Cînd crezi în ceva, lupţi pentru acel ceva pînă la capăt, cu orice preţ. Îi vedeţi pe liderii PSD gata să piardă puterea de dragul Luptei pentru democraţie?

Abandonarea Justiției în mîinile Sistemului e încă un semn că pentru PSD contează doar parvenirea și supraviețuirea la Putere.

Puterea e pentru liderii PSD un prilej de a-și rezolva problemele personale: De la promovarea în funcții a nepoatelor și ibovnicelor pînă la umplerea buzunarelor.

Cînd să mai aibă liderii PSD timp și energie pentru a rezolva și problemele țării?!