Sătenii din Gottlob, o localitate în județul Timiș înfiinţată în 2004, scot artileria grea pentru a păstra onoarea lubeniţei lor, celebră în vestul ţării, lubeniţa de Gottlob.

Au ajuns să exporte în Ungaria, Munchen şi Dăbuleni, dar pentru că pieţele din vestul ţării sunt pline de „lubeniţă de Gottlob” falsă, importată din Turcia sau Grecia, au decis să nu-şi mai vândă marfa decât etichetată, înregistrează brandul la OSIM şi se distrează în unicul Festival al Lubeniţei din România.

15 şi 16 august au însemnat două zile pline de pepeni, la Gottlob, unde a avut loc a doua ediţie a Festivalului lubeniţei.

Ca să-şi facă reclamă produsului local, agricultorii au muncit cot la cot cu autorităţile locale. Scopul declarat al festivalului este de a promova lubeniţa de Gottlob, a interesului producătorilor şi a localităţii totodată.

Un număr de 20 de producători din cei 80 ai satului s-au întrecut în lubeniţe. Unii nu mai pridideau cu ofertele de degustare gratuite, alţii s-au apucat de sculpturi în pepeni, iar cei mai mulţi au concurat pentru cele mai rotunde şi grele fructe.

La Gottlob, pe cele 384 de hectare producţia fructelor mari şi zemoase a trece anul acesta de 16.000 de tone. Spre deosebire de pepenii din Oltenia, aici s-au copt mai târziu, abia acum fiind în plin „sezon”. Cele mai mari specimene depăşesc 20 de kilograme de miez roşu aromat. „Cantitatea de lubeniţă produsă în comună este suficientă  să asigure câte o felie de lubeniţă pentru fiecare român  şi pentru o mulţime de germani şi maghiari care importă masiv”, explică primarul localităţii.

Pământul miraculos

Dacă pe vremuri „lubeniţa de Gottlob” era un soi autohton (Lovrin 535 – o lubeniţă mare, cu coaja verde spre negru care tindea spre 20 de kilograme fructul), acum producătorii s-au adaptat pieţei internaţionale şi cultivă, cu seminţe cumpărate din Olanda, Germania sau Ungaria:  Crimson Sweet, Top Gun sau Sorento. Unde este atunci adevărata lubeniţă de Gottlob?

„Secretul e în sol”, explică primarul comunei, Gheorghe Nator, povestind despre „vâna de pământ” cu cel mai bun sol arabil din Europa, o fâşie de câteva sute de hecare care începe în judeţul Timiş şi se termină în Banatul sârbesc trecâd prin localităţile Variaş, Periam, Pesac, Gottlob, Bulgăruş şi Comloş.

„De pe timpul împărătesei Maria Tereza se ştie de acest sol. Oriunde în Imperiu pământul bun de agricultură se vindea cu 20 de coroane, doar la noi costa 55”, povesteşte Lucian Cireap, producător.

Calitatea pământului a fost certificată anii trecuţi de expertizele comandate de Academia Agricolă din Franţa, mai spune primarul.

Pentru că lubeniţa bănăţeană este cu adevărat deosebită din cauza solului din care-şi extrage zeama gustoasă, gottlobenii au depus actele la OSIM pentru a o înregistra ca brand. Până să iasă actele, i-au făcut însă etichetă. Primul lor de 5.000 de etichete autocolante au fost plătite de primărie, astfel ca toate lubeniţele care iau calea pieţelor din ţară să se ştie de unde provin.

Lubeniţă cu trecut

„Lubeniţa de Gottlob are un trecut şi un prezent bazate pe calitate. Aici lubeniţa nu se culege verde, ca şi la Dăbuleni, şi se vinde pe pieţele mai apropiate de casă, adică în vestul României, din Baia Mare până în Orşova. Secretul acestei lubeniţe nu e atât în seminţe, pe care le procurăm de afară, ci în sol. Pământul de aici este cu totul special. Plus că noi nu-i dăm chimicale, de accea când o cuperi îi simţi de departe parfumul specific”,  a mai spus Cireap.

Etichetele îi ajută pe producători să facă faţă bişniţarilor de pepeni care cumpără din en-gros-uri fructe turceşti şi le revând, în pieţe, pretinzând că e marfă autohtonă. „Unul din zece locuitori din Gottlob cultivă lubeniţă. Şi tradiţia aceasta merge din tată în fiu, foartă multă lume se ocupă cu lubeniţa, chiar a devenit un brand în judeţul Timiş: lubeniţa de Gottlob”, a mai spus Nastor. Cu toţii au învăţat despre cultivarea lubeniţei din tată-n fiu, „rădăcinile” acstestei agriculturi pierzându-se undeva la seminţele aduse cu ei de coloniştii nemţi cu care a fost populat satul între 1770 şi 1773, din ordinul împărătesei Maria Tereza.

Gottlobenii se apropie de ceea ce însemană marketingul lubeniţei. Odată ce lipesc etichete pefructelşe care merg al piaşă, au făcut primul pas. Recunosc însă, că încă nu ştiu să se vândă bine. „Noi nu ştim să ne vindem marfa. Ungurii cumpără de la noi lubeniţe cu tirurile şi plătesc 30 de bani per kilogram, după care o vând mai departe nemţilor, la en-gros-uri, cu 30 de eurocenţi kilogramul”, a declarat Lucian Cireap. Susţinut de părimărie, bărbatul a început demersurile de a intra în relaţii directe cu comercianţii din Munchen şi Frankfurt, pe cont propriu.