În plină criză a Orientului Mijlociu, marile puteri se comportă exact ca oamenii: unele se tem de laude, altele se liniștesc doar sub critică. Filozoful român Constantin Noica observa cu finețe: „Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu știu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniștit: sunt totuși mai bun decât atât.” Astăzi, Iranul pare să urmeze mai degrabă a doua cale.

Cu cât este condamnat și sancționat mai aspru, cu atât devine mai încrezător și mai agresiv în urmărirea obiectivului său strategic major: controlul recunoscut asupra Strâmtorii Hormuz. Lauda pe care o caută nu vine din afară, ci din forța pe care și-o construiește singur – o forță ce amenință să schimbe pentru totdeauna echilibrul energetic global.