Pe 21 decembrie 2015, se împlinește un an de la instalarea lui Klaus Iohannis ca președinte al României.

 După 10 ani de mandat al lui Traian Băsescu, echivalent unei domnii îndelungate, și, în consecință, posibil de a fi văzut ca o Epocă, venise la Cotroceni nu doar un alt președinte, dar și un politician care-și întemeiase campania electorală pe sloganul Un alt fel de politică.

Fiecare dintre cei trei președinți anteriori cîștigase scrutinul și exploatînd electoral sloganul Schimbării. Semn al umorului involuntar care definește genetic viața publică românească, Emil Constantinescu apelase la sloganul Schimbarea. Biruitor în alegerile din 2000, după un regim CDR catastrofal, în care diriguitorii, veniți cinstiți și săraci la putere, s-au pus imediat pe furat și nu oricum, ci de-a dreptul, Ion Iliescu a folosit sloganul Schimbarea schimbării. Din fericire pentru imaginea noastră, Traian Băsescu n-a avut proasta inspirație de a apela la Schimbarea schimbării schimbării.

Nici unul dintre cei trei președinți anteriori lui Klaus Iohannis n-au împins sloganul Schimbării pînă la negarea întregii perioade postdecembriste, făgăduind pe toate coclaurile mediatice o Eră nouă, în stilul demagogiei interbelice.

Pe 6 noiembrie 2014, într-un interviu acordat Digi TV, televiziunea de casă a SRI, Klaus Iohannis declara: „Îmi permit să afirm că acum, la 25 de ani de la Revoluţie, e momentul să spunem punct şi de la capăt.”

Vineri, 21 noiembrie 2014, la Ceremonia de validare a scrutinului, de la CCR, Klaus Iohannis reia în forță sloganul Punct și de la capăt, identificînd aprobarea românilor pentru acest slogan prin votul din 16 noiembrie 2014:

„A fost un vot puternic pe care l-am înțeles. Este un moment festiv, dar vreau să remarc că acum, după 25 de ani de la Revoluția română, se încheie o etapă. Românii au spus foarte clar: stop și de la capăt. Viziunea mea s-a împletit în mod fericit cu așteptările românilor”.

Alegerea lui Klaus Iohannis a fost întîmpinată cu o salvă de Katiușe propagandistice rar întîlnită în postdecembrism. Gurile de foc ale Diviziilor Presă aparținînd de toate Serviciile și Instituțiile de forță ale țării s-au grăbit să dea unui simplu rezultat de scrutin democratic proporțiile unui eveniment de răscruce. Nici Proclamarea Independenței, dacă ar fi avut loc în condițiile facebookiste de azi, n-ar fi fost legendarizată pe loc, înainte de a se supune verdictului Istoriei, precum victoria unui candidat în alegerile prezidențiale:

Revoluția din noiembrie 2014, Victoria democrației în România, Început de Eră Nouă.

Bietului primar de Sibiu, care și-a petrecut toată viața bricolînd, i se atribuia nu numai aura, dar și puterile unui Alexandru Ioan Cuza care n-a înșelat-o încă pe Elena Doamna. Luînd în serios ce spuneau alții contra cost despre el, repetînd astfel greșelile tuturor virginilor în materie de politică, Klaus Iohannis chiar s-a crezut Omul providențial, cel care urma să pună pună punct și s-o ia de la capăt.

Debutul președinției lăsa impresia unei treceri imediate la construirea unei Noi Ere. În Discursul din Parlament de la depunerea Jurămîntului, din 21 decembrie 2014, Klaus Iohannis anunța solemn:

„În cel mai scurt timp voi chema la consultări partidele politice pentru a decide împreună pe trei chestiuni fundamentale:

• ce obiective de țară ne asumăm la aceste capitole,

• o modalitate de lucru și de dialog permanent

• și un calendar cu etape și acțiuni, pentru a trece de la vorbe la fapte.

 Nu mai țin minte dacă acest moment capital a avut loc. Știu însă că Mesajul prezentat Parlamentului nu se referă la un astfel de moment și nici nu întreprinde un bilanț de etapă a ceea ce s-a împlinit pînă acum într-un an de mandat sub semnul Obiectivelor de țară. Singura decizie adusă drept argument pentru un succes rămîne Semnarea Acordului între toate partidele politice privind creşterea bugetului pentru Apărare la 2% din PIB, până în 2017. Mesajul îl laudă ca pe un prim și însemnat exemplu al politicii sale de dialog cu toate forțele politice pentru a obține decizii comune vizînd interesul național. Acordul n-a fost însă rezultatul Politicii prezidențiale.

El a fost semnat de liderii partidelor politice parlamentare fără să-l citească măcar, deoarece, în perioada respectivă, NATO și America făceau presiuni asupra țările membre să-și mărească Bugetul Apărării. A fost singurul Acord meșterit de Klaus Iohannis cu partidele politice. S-ar putea invoca Acordul privind Guvernul Dacian Cioloș. Acest Acord, încheiat pe șest, nu e însă între președinte și liderii PSD, PNL și UNPR, ci între aceștia și Binomul SRI-DNA. Ca să nu mai spunem că acest Acord are legături mai degrabă cu interesele personale ale lui Klaus Iohannis, decît cu cele ale Națiunii.

Asemănător, interese personale ale Președintelui au fost satisfăcute și prin alte Acorduri, mai degrabă negustorii cu partidele politice: Aprobarea Strategiei naționale de Apărare, numirea șefilor SRI și SIE, numirea unor ambasadori care au făcut parte din presa de casă a lui Klaus Iohannis.

Oricît de binevoitori am fi cu Președintele, nimic din Mărețul Program Punct și de la capăt nu s-a realizat, ba chiar nici nu s-a început în primul an de mandat. Și cea mai bună dovadă a acestei realități nefericite pentru Klaus Iohannis, dar și pentru românii care s-au iluzionat o clipă că va debuta o Nouă Eră, o dă absența bilanțurilor chiar și în presa care-i lustruiește zilnic lui Klaus Iohannis turul generos al pantalonilor.

Simțind că n-are cu se să se laude, Președintele a născocit pur și simplu o realizare a primul său an de mandat: „Din diverse motive, pe care nu doresc să le comentez aici, România s-a aflat într-o oarecare izolare în anii anteriori. Am dorit să schimbăm cu totul această stare de fapt în 2015, ceea ce explică şi dinamica mai mare, în acest an, în activitatea de politică externă.”

Inutil să mai spun că aserțiunea asta e o înfricoșătoare gogomănie. În materie de politică externă, nu numai Traian Băsescu, dar și ceilalți președinți au avut succese însemnate. Discursul de la Jurămîntul de învestitură cuprindea, la un moment dat, și acest angajament: „România nu are voie să rămînă țara proiectelor mereu începute și niciodată terminate (…).”

Dacă e vorba de Proiectul Punct și de la capăt, putem spune că România a rămas mai departe „țara proiectelor mereu începute și niciodată terminate”.

Ba chiar dacă mă gîndesc bine, primul an de mandat al lui Klaus Iohannis ne-a dovedit că România e și țara proiectelor niciodată începute!