Chiar la începutul eseului său intitulat „Prietenul”, Giorgio Agamben povestește despre o controversă dintr-un text faimos al antichității tîrzii (sec III), „Viețile și doctrinele filozofilor” de Diogene Laertius. Există opinia că, în textul dedicat lui Aristotel în această carte, s-ar găsi fromula „o, prieteni, eu nu vă sînt prieten”. Această opinie, pare-se, are o bază în textele unor ediții ceva mai vechi ale cărții.
În edițiile ceva mai noi, filologi iscusiți au dedus că lipsa unei litere din transcrierea manuscriselor originale ar da totul peste cap - de fapt, textul real, cel scris de Diogene, cu acea literă inclusă, ar fi: „cel care are mulți prieteni, nu are nici un prieten”. Această a doua variantă este validată și de perfecta ei solidaritate logică cu întregul ei context. Cum sînt foarte departe de a avea competențele arbitrajului unei dispute între mai vechii și mai noii specialiști în greaca veche, rețin doar controversa și merg mai departe. În orice caz, ambele formule, și cea „eronată” și cea „corectă” au făcut carieră. Una ori alta, ele sînt citate în operele unor nume grele: Montaigne, Nietzsche, Derrida, iată, Agamben etc. Ambele formule au meritul de a lumina adevăruri interesante despre prietenie. Merită să zăbovim, puțin.
Prima formulă, „o, prieteni, eu nu vă sînt prieten”, ne spune că prietenia nu este întotdeauna o relație biunivocă. Mai precis, A poate fi prieten cu B, fără ca B să fie prieten cu A. Sigur că o asemenea observație contrazice cumva ceea ce știm despre prietenie. Dar, dacă ne gîndim că prietenia aparține aceleiași specii ca iubirea și dacă privim mai atent relațiile dintre oameni, care sînt întotdeauna asimetrice, s-ar putea ca această observație despre prietenie să nu ni se mai pară atît de stranie.
Desigur, în legendă supraviețuiesc prieteniile împlinite, cele în care cei doi prieteni au unul pentru celălalt devoțiune și loialitate deplină: Ahile și Patrocle! Exact așa e și cu iubirile – legendare devin cele împlinite: Romeo și Julieta! Ceea ce proiectează direct în legendă o prietenie ca aceea dintre Ahile și Patrocle ori o iubire ca aceea dintre Romeo și Julieta este tragismul morții care se inserează în interiorul relației dintre cei doi, ca pentru a o pune la supremă încercare.
Atît prietenia eroilor lui Homer, cît și iubirea perosnajelor lui Shakespeare triumfă nu neapărat asupra morții, ci în ciuda ei. Suprema probă a fost trecută. Prietenia primilor și iubirea celor din urmă este definitiv și exemplar împietrită, monumentalizată, mitologizată. Dar cele mai multe prietenii, ca și cele mai multe iubiri, nu sînt deloc așa. Situațiile în care unul iubește și celălalt nu sînt cu mult mai multe și cu mult mai tulburătoare – Shakespeare este statistic inferior lui Cehov în sensul că relația de iubire din „Romeo și Julieta”, în care el o iubește pe ea și ea îl iubește pe el, este cu mult mai puțin prezentă în lume decît relația din „Pescărușul”, în care fiecare iubește pe cineva care, la rîndul lui/ei, iubește pe altcineva.
Cred că așa stau lucrurile și în prietenie. Situațiile în care cineva se comportă ca prieten cu altcineva care îi întoarce alt tip de sentiment sînt mult mai dese decît cele care se împlinesc în reciprocitate. Situațiile în care cineva iubește și celălalt îi oferă „doar” prietenia sînt adolescentine, dar nu tocmai rare. Iar situațiile în care cineva se împrietenește (adică se pune pe sine în starea de prieten) cu cineva care nu face acest lucru și întoarce doar amabilitate, dacă nu chiar răceală indiferentă, sînt foarte întîlnite. Însă, „o, prieteni, eu nu vă sînt prieten” mai poate însemna și altceva: prietenia, ca orice sentiment fundamental, poate fi o imensă iluzie, una dintre acelea pentru care deziluzia doare cel mai rău. În foamea naturală de prieteni, poți crede că cineva îți este prieten și cînd îți dai seama că nu e așa, doare. Cine nu a trecut prin așa ceva?
A doua formulă, „cel care are mulți prieteni, nu are nici un prieten” nu este atît de contraintuitivă ca și prima. Faptul că prietenia „e floare rară”, se cunoaște. Omenește, prietenia este un sentiment atît de intens și atît de focalizat, încît este imposibil să fie larg distribuit. Respectul, de pildă, este un sentiment care se cere a fi larg, la limită chiar unanim distribuit. Dar prietenia, evident, nu. Pe de altă parte, această variantă – cea care pare a fi originală în „Vieți” – indică, o negativitate, ca și prima variantă, dar întoarsă, logic, împotriva sieși. Dacă în cazul „o, prieteni, eu nu vă sînt prieten”, aflăm că este posibil să fii prietenul cuiva care nu îți este prieten, în cazul „cel care are mulți prieteni, nu are nici un prieten” aflăm că nu este posibil să fii prietenul multora. Prietenia este suficient de generoasă ca să existe în sine, fără reciprocitate, dar este suficient de prețioasă ca să fie rară. Avertismentul din această formulă, însă, este pentru cei mult prea generoși, care vor să-și extindă puterile benefice ale sufletului asupra cît mai multor oameni. Este, de asemenea, un apel la maturizare pentru cei care vor să fie iubiți de toată lumea, vor să le fie, toți, prieteni.
În „Etica Nicomahică”, se știe, găsim pagini profunde despre prietenie. Prietenia, ni se spune acolo, este participarea la conștiința existenței celuilalt, a prietenului. Odată ce simți că el gîndește, așa cum simți că tu gîndești, odată ce simți că el simte, așa cum simți că tu însuți simți, odată ce simți că și el merge, așa cum simți că tu mergi cînd mergi – ești prietenul lui. Unde greșește, însă, Aristotel, este cînd crede că doar traiul împreună poate duce la o asemenea contopoire cu prietenul. Nici vorbă! Evident, prietenia este o specie a cunoașterii, a cunoașterii din care rodește acest sentiment cald al apropierii, dar o atare cunoaștere nu cere vecinătate imediată. De altfel, aceasta este și splendoarea prieteniei: oricît de rară este, nu depinde nici de alții (de reciprocitate, adică) și nici de împrejurări (de proximitate, adică).
Recomandările noastre
