Războiul țuicii - o poveste din Banatul ocupat de austrieci.  Cum a ajuns o beție cruntă să se lase cu un măcel datorat unei alarme false.

Războiul ruso-austro-turc din intervalul 1787-1791 (1792) a fost pornit de Împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei, aliată cu Împăratul Iosif al II-lea al Imperiului Habsburgic pentru a pune în aplicare planul bizantin și dacic, adică realizarea unui stat dacic extra-carpatic și impunerea la Constantinopol a unui împărat ortodox agreat de ambele puteri.

Războiul și alcoolul

Austriecii au fost prudenți și nu au dorit căderea în capcana rusă. Războiul s-a terminat pentru Austria în 1791, prin ieșirea unilaterală de la Sviștov, după moartea subită a lui Iosif al II-lea, iar rușii au încheiat pacea la Iași la 1792. S-au înțeles doar pentru împărțirile ulterioare ale Poloniei din 1793 și 1795, după prima din 1772.

Războiul însă avea și o altă problemă. La 1718, cân Banatul a devenit provincie habsburgică, apa era o problemă. Dizenteria, holera erau inamicii care ucideau soldații mai mult decât turcii. Așa se face că soldatul austriac primea în loc de apă, bere, fabricată la Timișoara încă din 1718. Așadar, consumul de alcool era generalizat pentru că pe vremuri, soldații primeau rație de rachiu și rație de țigări, ulterior chiar și cafea, spre mijlocul secolului al XVIII-lea.

Turcii nu se împăcaseră cu pierderea Banatului, deși recuperaseră Oltenia în 1739. Așadar, pentru ei, ideea de a reveni în Banat pe care-l controlaseră de la 1526 prima. Așa se face că, mereu aveau loc ciocniri între garnizoanele austriece ale Banatului (Banatul era organizat în Banatul Montan și Banatul de Câmpie). Una dintre ele, avea să fie de pomină.

Războiul și țuica sălașului de rromi

Războiul din 178-1791 (1792) va avea și un episod mai puțin cunoscut, hilar și tragic. Trupele austriece din Banat, unități însemnând circa 100 000 soldați (echivalentul a 3-5 divizii actuale, sau cam cât un corp de armată actual) au primit ordin de înaintare spre cetatea otomană Dii (Vidin   - Baba Vida).

În marșul spre Caransebeș, soldații austrieci obișnuiau să cumpere sau chiar să confiște alcool. Erau oficial austrieci, etnic, erau croați, români, slovaci, cehi, polonezi, unguri, sloveni, italieni chiar din zona Lombardiei și din Trieste. Așadar, comenzile în germană chiar erau „limbă străină” pentru ei, iar între cadre și soldați erau puține punți de legătură.

Era vremea rachiului, pe 21 septembrie 1788 când trupa a campat lângă Caransebeș, instalând, din motive lesne de înțeles, bivuacurile pe malul Timișului. O trupă de recunoaștere, un escadron de cavalerie a pornit pentru a vedea dacă nu cumva se apropiau prea mult de liniile turcești.

Războiul țuicii din Banat

Trupa plecată în recunoaștere a găsit un sălaș de rromi care făceau rachiu, la o povarnă improvizată. Au cumpărat rachiu care le plăcea și văzând că turcii nu își făceau cunoscută prezența, au început să bea, uitând să revină la bază.

Comandantul corpului de armată a trimis un un pluton de infanterie spre locul unde pornise trupa de recunoaștere. Infanteriștii au văzut că trupa de cavalerie se destrăbăla cu schanps- rachiu în germană - și a somat trupa să-și adune cazarmanentul și să ia poziția de marș pentru întoarcere. Între ei a izbucnit un conflict spontan. Unii soldați au făcut uz de arme.

Un ofițer, dorind să așeze trupele în ordine, a țipat la ceata de bețivi să se oprească: „Halt!” - „Opriți-vă!” în germană. Soldații balcanici, mai familiarizați cu turca (probabil croați sau români) care habar nu aveau cunoștințe de germană au crezut că a fost un strigăt turcesc de atac „Allah Ekber!” și de aici, cheflii cu ochii împăienjeniți de rachiu au început să tragă înspre inamicii imaginari.  Seara se apropia și cheflii împreună cu soldații treji s-au retras continuând să lupte unii cu alții.

Epilog....

Populația din Caransebeș, auzind focuri de armă, a dat alarma crezând că veneau turcii, ceea ce a făcut ca și din trupele cantonate în așteptare să se tragă în cei ce se întorceau spre tabără. Caransebeșul a devenit un câmp de bătălie între soldații din aceeași armată dar de origini diferite (ungurii și românii, ungurii și cehii nu se prea suportau, deci un motiv de luptă era deja, în afară de amplificarea sa prin beție cruntă).

Evident, avangarda turcă abia după câteva zile a mărșăluit spre Caransebeș. Turcii au văzut deja câmpul plin de morți și, evident, pe fondul confuziei generale, au ocupat Caransebeșul lăsat cumva de izbeliște. Sunt legende, neverificate de altfel , că împăratul însuși ar fi fost la Caransebeș, inclusiv el fiind rănit. Ce se mai știe este că austriecii au avut o pierdere de circa 10% din efective adică 10 000 soldați și asta fără să fi apucat să se dea piept cu dușmanul...

Se pare că, de atunci, consumul de alcool a fost mai bine reglementat lucrându-se și la optimizarea sistemului de comunicare, comandă, mai ales la nivelul de germană al trupei. S-a dat mai mare accent selectării la comandă a elementelor etnice supuse, în dauna elementului german care își rezervase pentru el funcțiile de comandă, de la regiment, batalion, companie, la pluton și grupă.