Moto: „Noi nu știm care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar știm așa: credința noastră ne lipește de Domnul Hristos și nu mai suntem singuri în lumea aceasta! Teama e semn de necredință, frica e semn de necredință, părăsirea aproapelui în nevoie e semn de necredință, îndoiala e semn de necredință, îngrijorarea e semn de necredință, neliniștea sufletească de orice fel ar fi e semn că nu avem credință. Credința NU este un curs la fără frecvență, ea trebuie simțită clipă de clipă și probată în faptă” (Bătrânul-prunc Teofil Părăian, monah al Bucuriei din vatra Cerului).

 

Se împlinesc 156 de ani de la pictarea minunată a icoanei Maicii Domnului – Prodromiţa, aflată la Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos. Nu voi așterne aici întregul istoric al Sfintei Icoane, acesta este facil de găsit, ci voi alege o altă cale, mai puțin umblată, calea istorisirii, poveste în adevăr despre lucrările de taină ale iubitei Prodromița.

***

Pe plita încinsă căzură câțiva stropi din condensul ce împărțea tavanul camerei între bolta de scânduri frumos arcuite și cerurile de nori ai lemnului. După 25 de ani, pe altă plită, la fel de arzândă, cea a inimii, a amintirilor, se topesc lacrimi de recunoștință și de bucurie pentru darul acelui năvod de clipe.

Copila de 12 ani își privea în acea seară bunicii cu aceeași mirare a sensului stingher, dar parcă un Ceva își făcea loc în cotloanele pereților din chirpici, cu atenție învăluiți de cele mai minunate ștergare văzute vreodată, cusute în mătase și borangic la atingerea castă a flăcării din lampă, broderii ce uneau talpa țăranului român cu fruntea cerului, punți între om și Dumnezeu, prin adâncul motivelor încrustate în țesătură.

Ceasuri de întrebări

Amurgul serii de 7 noiembrie anunța înălțimea zorilor închinați Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Copleșitoare zi pentru copila de Atunci, cu atât mai șlefuitoare pentru copilul mare de Astăzi. Bunica reuși ca prin minune să așeze pace peste toate viețuitoarele curții, doar vântul se mai auzea la răspântii de minute. Și da, ploaia! Una din minunile legământului teluricului cu celestul. Frățiorul îmi adormi jumătate în brațe, jumătate între pernele din puf de gâscă ce ne scufundau pe timp de noapte în basmele cele mai de tâlc ale neamului.

Bunicul, în mișcări solemne, dar smerite, își așeză cămeșa cea albă de in și crucea de lemn de la gât. Să stea așa cum îi șade bine, după sâmțul ăl bun, țăranului român. Se întoarse cu fața către Răsărit, în acel colț pe care în fiecare vacanță îl pironeam în priviri, fără să înțeleg de ce Acolo pare să fie o taină. Sau era doar imaginația mea de copil? Dar inima striga puternic. Simțeam că, după ce bunicul își va spune rugăciunea de seară, stând drept ca bradul, dar cu fruntea plecată, în fața icoanei mai bătrâne încă decât el, vor urma ceasuri de întrebări. Așteptate ceasuri.

„Nu mai vreau să îmi spui povești în seara aceasta”

„Bunicule, ce e cu această icoană veche? De ce tu și bunica o iubiți parcă mai mult decât pe oricare alta din casă? Aveți icoane mult mai noi, dar voi, când sunteti bucuroși, când plângeți, când e secetă în inimi sau pe ogoare, când sunt inundații, când vă mistuie dorul de noi, la Ea alergați. Uite, bunicule, abia se mai văd Chipurile Maicii Domnului și al Pruncului Iisus pe ea. Nu mai vreau să îmi spui povești în seara aceasta, nici poezii ( bunica dragă era o bătrână zână a Basmului și a versului însuși, iar când nu recita sau povestea din cele citite sau auzite, pe loc desprindea, torcând, din oglinda cuvântului firul neumblat al celor mai fremătânde istorisiri. Slovă de legendă, de istorie, de crunt adevăr, deseori).

„Vai de neamul nostru în acele timpuri”

Revin asupra Clipei. Amintirea și emoția tind să mă avânte în vârtejul mărturisitorilor despre cele mai crunte momente din istoria secolului XX, așa cum numai țăranul român le-a zidit în el însuși pentru veșnicie.

Mă privește bunicul cu ochii lăcrimoși, mari și adânci ca desișul codrului: „Irinuco, ce vrei să auzi? O poveste sau…sau așa cum a fost, măi, tată? Că ce a fost nu e totul cu bucurie, vai de neamul nostru în acele timpuri. Însă, dacă stau bine și cuget, mai bune erau acele vremuri, pentru că tot răul se arăta la vedere, luptai cu el fățiș. Acum, draga bunicului, a învățat răul să se ascundă sub măști de așa zis «bine». Și ce va mai veni peste voi, măi copii…voi veți trăi altfel de războaie. Ai observat tu bine că și eu și bunică-ta iubim mult această icoană mai bătrână decât noi, dar totuși fără ani, fără vârstă. E o icoană făcută după o sfântă icoană din Sfântul Munte, Prodromița îi e numele. Nu e de la noi, fata bunicului, e adusă de la București de străbunicul tău (1897). Eu am găsit-o aici, în casă, când am făcut ochi prin născare, în același cui a rămas , uite, de 100 de ani și mai bine. A văzut multe această icoană, a auzit multe plânsete și multe inimi i s-au spovedit între praguri de timp, ce măsurau viața și moartea în talere de ciuntite și sângerânde clipe. Am trecut războaiele cu ea, când au intrat rușii în țară, au vrut să o smulgă de pe perete, dar s-au oprit ca săcerați în fața ei și au lăsat-o în cuibul ei. Dar în rest, au luat tot. Când au trecut nemții, au văzut din ea doar rama și bună li s-a părut doar de foc. Nu a vrut soba să înghită lemnul, nici hârtia, nici sticla nu li s-a închinat măcar. Uite, a rămas doar puțin fumurie într-un colț.

La Maica Prodromița se închina tata când i se nășteau pruncii, o parte i-a înmormântat cu mâinile lui, grele vremuri, aici își frângea mâinile când nu avea cu ce ne hrăni, pentru că li se lua tot, aici mulțumea pentru recolte, tot aici i se topeau genunchii uniți cu neputința, când istoria părea să dea grele și nedrepte verdicte.

În fața acestei icoane povestea străbunicul tău că au plâns bucurându-se în Ceasul Unirii din 1918… familie de țărani unită în pridvor, întru o altă Unire, și mai sfredelitoare, de cugete, de neam și de Țară”.

 

Rugă pentru Nadia

Bunica zâmbea în timp ce bunicul povestea grele adevăruri: „Nu mâhni fata, măi, Dumitru, spune-i și de bucurie. În fața ei, neam învățat toți 3 copiii „Tatăl nostru” și „Cuvină-se cu adevărat”. Tot așa, ne-am adunat toți în jurul Prodromiței și când era campiona noastră, Nadia Comâneci, la Montreal, de a luat nota 10! La fel și când a ajuns omul pe Lună, eram lipiți de radio cu icoana Maicii la piept”.

Tăcea bunicul când simțea că e pe cale să spună mai mult decât copila putea duce. De înțeles, știa că va înțelege. Dar avea mult mai târziu să îmi spună că dalbă și necrucificată trebuie să rămână copilăria pruncului.

Și multă vreme a păstrat bunicul amarul multor ani ai istoriei în buzunarul pieptului, până tot buzna am dat peste zidul acelor ferecate trăiri.

 

Mărturia iconarului Nicolau Iordache

Acestea toate au rămas mărturii ale amurgului de 7 noiembrie 1992. Astăzi, bunicul are 93 de ani, ne este încă alături, iar bunica ne-a devenit înger veghetor din ceruri.

Mai apoi, aveam să aflu că în fața aceleiași Icoane Prodromița s-a închinat unchiul nostru, părintele martir și mărturisitor Petre Focșăneanu, înainte să fie ridicat pentru ultima dată din mijlocul consătenilor-frați, în timpul Sfintei Liturghii. La Gherla urma să își dăruiască sufletul lui Hristos, după luni de carceră și tortură, „sancțiune” primită pentru săvârșirea Sfintei Liturghii fraților de celulă, în Noaptea Învierii.

Mai târziu, aveam să aflu că la schitul Prodromul se găsește un document datat 29 iunie 1863, care reprezintă mărturia iconarului Nicolau Iordache: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iași, am zugrăvit această sfânta icoană a Maicii Domnului cu însăși mâna mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fețele Maicii Domnului și a lui Iisus Hristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieșit dimpotrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind ca mi-am uitat meșteșugul. A doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei metanii înaintea Maicii Domnului, rugându-mă să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi sfânta ei icoană. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvârșit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși o greșeală a fost aceasta ca am dat lustru la o asemenea minune”.

 

Inima de mamă nu te lasă niciodată

Anii au trecut și pasul cordului m-a adus într-un sfânt cuibar rotind de munți, de izvoare, de istorie, de Acasă al străbunilor, al moșilor neamului, având drept miez, sămânță și centru Mănăstirea Oașa. Oașa a devenit astfel Acasă al inimii. Aici, de 1 an, dar parcă din veșnicie, alături de Icoana Maicii Pantanassa, a venit din îmbrățișarea Athosului și mult iubita Prodromița, spre bucuria fără-de-măsură a pământurilor, cerurilor și sufletelor.

Îmi închei călătoria în timp prin cuvintele aceluiași luminos Bătrân al neamului, pr. Teofil Părăian, despre Maica Domnului:

„Maica Domnului e ca un rai. Când avem legătură cu Maica Domnului în conştiinţa noastră, în gândurile noastre, în simţirile noastre, e ca şi când am fi intrat în rai. Bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului.

Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni”. E ceva atât de înduioşător…

Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni…”.

Dacă mama cea pământească poate face aşa ceva, gândiţi-vă la Maica Domnului! Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi când am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni”. Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!”

Te-ar putea interesa și: