Poveștile de viață ale supraviețuitorilor minelor de uraniu, cele mai temute din anii '50

Uraniu este un metal cu cea mai mare masă atomică dintre toate elementele naturale. El este cu 70% mai dens decât plumbul și ușor radioactiv. Zăcăminte de acest metal au fost descoperite la Ciudanovița și Lișava, unde sovieticii au deschis mine, în 1953. Acestea au funcționat intens până în 1960, când au trecut în administrarea statului român.

Primele mine de uraniu din România, deschise de sovietici

Autoritățile aveau informații despre existența zăcămintelor de uraniu din Munții Banatului încă dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci specialiștii germani și români au prospectat zona. În anii de după război, explorările din zona Oraviței și Aninei, conduse de ingineri și geologi sovietici, au cuprins un perimetru de peste 500 de kilometri pătrați.

În anul 1953 au fost deschise primele mine de uraniu din România, de Sovrom - Kvartit (Sovrom Uraniu), sub autoritatea sovietică. Colonia Ciudanovița se afla la poalele Dealului Golgota, lângă satele Ciudanovița și Jitin. Era amplasată la câțiva kilometri de calea ferată Oravița - Anina, construită la mijlocul secolului al XIX-lea.

Primele barăci au fost construite într-un timp scurt, înghesuite lângă sectoarele noilor mine. Lucrările din zona izolată dintre munți erau făcute în ritm alert. Teritoriul a fost încercuit cu gard de sârmă ghimpată, iar la poartă erau soldați sovietici, care aveau în dotare armele de tip Kalașnicov.

Primii muncitori care au sosit la mine

Pe dealul Golgota au fost construite barăci solide, care aveau rolul de închisoare pentru sutele de deținui politici și pentru hoți. Aceștia au fost forța de muncă primară din minele de uraniu. În alte barăci au fost trimiși „chiaburii” și „dușmanii poporului”, românii pedepsiți pentru nesupunerea față de regimul comunist sau cei acuzați de acte de sabotaj. Aceștia erau condamnați la muncă grea.

Alte șiruri de barăci au fost destinate soldaților care lucrau la construirea localității. Colonia era locul detașamentelor de muncă, formate din românii care nu prezentau încredere pentru regimul comunist. Printre ei se aflau și cei care nu aveau origine socială „sănătoasă”, adică fii de deţinuţi politic, de ofiţeri şi subofiţeri care au luptat împotriva URSS, de chiaburi, dar și preoţi, doctori, profesori, cadre universitare și studenţi care trebuiau oprimaţi.

Tot în acea perioadă au început să fie construite și primele blocuri de pe șantierul din valea Jitinului. Acestea au fost proiectate după modelul sovietic, regăsit în numeroase centre muncitorești din România acelor timpuri. Acestea erau destinate pentru muncitorii români „liberi”. Întâietate avea personalul administrativ sovietic al minelor de uraniu. Ulterior, la mijlocul anilor ’50, unii dintre foștii locatari ai barăcilor au fost mutați în aceste blocuri. Ei erau muncitori transferați de la alte mine din România, atrași de salariile mai mari, sau de săteni din Ciudanovița și Jitin.

Condițiile muncitorilor din minele de uraniu

Colonia Ciudanovița s-a transformat într-un mic orășel. De-a lungul drumului pavat cu piatră cubică, pe care circulau camioanele cu minereu de uraniu, basculante și autobuze cu mineri, au fost ridicate este 20 de blocuri. A fost construite și un spital, o casă de cultură cu cinematograf și școli. Din colonie nu lipseau nici restaurantele, bufetele sau magazinele alimentare. A fost construit și un teren de fotbal, unde juca „Steaua Ciudanovița”.

În 1960, la plecarea sovieticilor, în colonie locuiau aproximativ 10.000 de oameni. Alte mii de oameni s-au stabilit în împrejurimi pentru a lucra la minele de metale sau de cărbuni din zonă. Ulterior, la mijlocul anilor ’60, la Ciudanovița, Natra și Lișava au fost conturate noi zăcăminte de uraniu. Oamenii erau ademeniți de salariile mari și de faptul că se puteau pensiona după 15 ani de muncă în subteran.

„În urmă cu patru decenii, erau încă vreo 4.000 de oameni în colonie. Mai multe familii împărțeau câte un apartament cu trei camere”, își amintește Vali Bulgaru (72 de ani), un localnic din zona Moldovei, „adoptat” de orașul - șantier, potrivit Adevărul.

Minele intră într-un declin profund, iar colonia este părăsită

La scurt timp după Revoluția din 1989, șefii companiei miniere EM Banat Oravița anunțau planuri mari cu privire la extinderea exploatării. Situația nu stat așa cum plănuiau ei, așa că după 1990 minele de uraniu au intrat într-un declin profund.

„E nevoie de energie în țară. Iar viitorul energiei se bizuie pe centralele nucleare. Ne trebuie uraniu, de aceea ne adâncim tot mai mult. Avem viituri mari de apă, și din subteran, și de la suprafață. Mergem greu. Ritmul de avansare e mult mai mic. Apar mereu defecțiuni la pompe, câte trei-patru zile tragem numai la apă. Firește, zăcămintele nu mai au aceeași mineralizație. Sunt mai sărace. Ce a fost mai bun ne-au luat alții. Dar chiar la un conținut util ceva mai mic, exploatarea e necesară. Iar perspectiva ei, după ceea ce știm în momentul de față despre zăcământ, numără încă cel puțin 25 de ani de aici înainte”, arăta în 1990 inginerul Voicu Duma, directorul de atunci al întreprinderii miniere Banatul Oravița.

Minele de uraniu au mai funcționat doar câțiva ani după căderea comunismului, timp în care cele mai multe dintre galerii și puțuri au fost închise treptat. Exploatarea ajunsese la aproape 1.000 de metri adâncime și câteva zeci de kilometri întindere. Cei mai mulți dintre foștii salariați din mină au părăsit colonia în anii ’90. Pe 1 ianuarie 1998 minele au fost închise definitiv, iar colonia a devenit aproape pustie.

„Mulți dintre cei plecați au dat ortul popii, în câțiva ani după ce au părăsit Ciudanovița”, spune Gheorghe Muntean (75 de ani) un fost miner, localnic din satul Ciudanovița din Caraș Severin.

Viața locuitorilor din colonie după închiderea minelor de uraniu

O parte dintre muncitorii din minele de uraniu au rămas în colonia Ciudanovița și după ce minele au fost închise. Aceștia au putut locui în bocurile construite de sovietici aproape gratuit, plătind chirii modice companiei miniere. Cei care au avut pensii mai mari și-au renovat locuințele, însă multe clădiri se află în ruine sau au fost demolate. Printre cele dărâmate se numără și spiralul din Ciudanovița.

„Blocurile sunt și acum ale societății miniere din Oravița. Sunt ieșite din garanție și nu le-au mai renovat. Dacă am avut pensii bune am putut să aducem îmbunătățiri locuințelor. Unele clădiri au fost părăsite complet, astfel că s-au ruinat repede și au fost demolate. Și spitalul din Ciudanovița a fost demolat”, spune Serafin Doban „Pepino”, fost miner și artist local.

Familiile minerilor care au lucrat cu uraniu au plecat din satul Ciudanovița din Caraș Severin. În urma lor au rămas pustii multe case solide de piatră, ridicate în anii ’50. În unele locuiesc persoane în vârstă, iar altele servesc drept casă de vacanță a celor plecați din România. În prezent, în orașul mineresc locuiesc aproximativ 400 de persoane.

„Și totuși, unii foști mineri rămași aici au acum 80 – 90 de ani”, adaugă Gheorghe Muntean.

Cine sunt veteranii coloniei

La doar câțiva kilometri de minele de uraniu se află localitățile Ciudanovița și Jitin. De aici, un drum nemodernizat se strecoară printre stâncile care mărginesc valea pârâului Ciudanovița și, după ce traversează o zonă sălbatică, duce la primele blocuri din colonie. Acolo sovieticii au construit aproximativ 20 de blocuri cu două etaje. După închiderea minelor, unele au fost demolate, iar altele lăsate pustii.

În spatele acestor blocuri se găsesc vechile magazii din lemn, pe care localnicii le-au păstrat. Pe dealuri au amenajat grădini și stupi cu albine. Mici grădini au fost amenajate și în fața blocurilor, peste drumul de piatră. În anii ’50, la venirea sovieticilor, locul era complet sălbatic, își amintește Cristea Haralambie, un fost miner acum în vârstă de 91 de ani.

„M-am născut în 1933 și am venit la Ciudanovița în 1957, fiind trimis aici de la minele de cărbune din Comănești, județul Bacău. La intrarea în Ciudanovița am fost întâmpinat de soldații sovietici, aflați la barieră”, povestește Cristea Haralambie.

Povestea bărbatului care a lucrat în mina de uraniu 20 de ani

Cristea Haralambie a lucrat în mina de uraniu timp de 20 de ani. El spune că și-a desfășurat activitatea atât în subteran, în front, dar și la suprafață. Nu a părăsit colonia nici după ce s-a pensionat. A lucrat ca paznic la mină, a crescut animale și a îngrijit o grădină cu legume. Mulți dintre foștii mineri au făcut același lucru după pensionare. Chiar dacă au fost expuși radiațiilor, ei au rămas activi până la 70 - 80 de ani.

„La început, când nu aveai contact cu uraniul, mai puteai pleca de aici. Dar cu timpul, mulți s-au obișnuit, chiar dacă radiațiile și munca grea în mină au făcut ca unii dintre mineri să sufere diferite afecțiuni. Au fost afectați unii și de impotență, astfel că nu s-au mai putut căsători”, spune vârstnicul.

Fostul miner locuiește în colonia din Ciudanovița de aproximativ 70 de ani. Deși are 91 de ani, el are o stare de sănătate bună. În ultimii ani, doar infecția cu Covid l-a determinat să meargă la spital. El a mărturisit că se simte bine în colonie și, deși a locuit o vreme în Argeș, s-a reîntors în orașul minier.

„Nici nu am mai plecat de aici, decât pentru puțin timp, în județul Argeș, de unde era soția. Acolo am locuit aproape de o fabrică de chimicale, dar nu mi-a permis corpul să rămân. Nu îmi plăcea aerul și am simțit că trebuie să mă întorc. Organismul meu a fost mai rezistent, de am ajuns la vârsta aceasta”, spune Cristea Haralambie.

Condițiile de muncă au fost mai rele decât radiațiile

Foștii mineri care încă locuiesc în colonie spun că nu radiațiile au fost marea lor problemă. Condițiile de lucru dificile erau cele care îi nemulțumeau cel mai mult, însă salariile mari îi determinau să rămână în minele de uraniu. Ei povestesc că regulile de lucru au fost mai stricte după plecarea sovieticilor.

„Din cauza prafului, nu s-au văzut minerul cu ortacul aflați la distanță de doi metri unul de altul, în mină. În vremea sovieticilor, adesea se perfora stânca la uscat. Unora nu le păsa pentru că salariile erau uriașe. În câteva luni, își puteau lua boi din salarii. Dar silicoza i-a „bulit”. Le-a îmbrăcat plămânii în praf și i-a cimentat. Abia mai târziu, după plecarea sovieticilor, regulile de lucru au fost mai stricte, iar cei care nu le respectau erau amendați de șefii minei”, spune fostul miner Pepino.

Pepino a povestit că românii erau cu munca, iar sovieticii lucrau ca personal administrativ și de conducere a activității minelor de uraniu. Ei dădeau ordine, iar românii le executau. În primul deceniu de existenţă, zăcămintele şi uzinele din jurul lor s-au aflat sub controlul strict al sovieticilor, prin Societatea româno-sovietică „Sovrom Kvartit“ (Sovromura). Minereul extras era sigilat şi trimis, sub pază armată, în Uniunea Sovietică.

Localnicii sunt nemulțumiți de imaginea negativă creată în ultimii ani fostului orășel muncitoresc Ciudanovița. Aceștia spun că nivelul radiațiilor de uraniu este mult mai mic decât se spune. Vali Bulgaru, un fost miner ajuns la 72 de ani, spune că apa este bună de băut, precizând că este controlată regulat.