Priveam la tv, în paralel, congresul PSD și grețoasele piruete ale liberalilor, întrebați cum este posibil să înregimenteze în rândurile lor ”ciuma roșie”, pe care o consideră vinovată de toate relele care s-au abătut vreodată asupra României. 

Faptul că noi nu mai dorim, pur și simplu să ne aducem aminte ce am trăit și nu mai suntem în stare să povestim asta, asumând ”poveștile” așa cum au fost, face din noi să fim, cu voia noastră, doar o simplă populație, care trăiește, mănâncă, doarme, procreează și care încearcă prin toate mijloacele să și aducă în viață cât mai mult confort posibil.

Mai mult, pandemia ne-a arătat clar, care este, de fapt, cel mai important lucru pentru marea masă de români. Concediul. Răul, cred, ni se trage ușurința cu care ne-am obișnuit să facem din amintiri niște povești reciclate, așezate în așa fel încât să nu ne deranjeze și să nu ne amintească, cumva, despre timpurile în care am fost prostiți cu voia noastră; că am mizat prost, sau că am fost interesați să nu vedem ce se întâmplă cu apropiații noștri, ori am fost rușinos de lași ca să ne respectăm statutul de oameni și propria conștiință… 

Cine își mai amintește de congresul PSD din Aprilie 2005, când Adrian Năstase compara acel congres cu Revoluția din 1989, cea care ne scăpase de Ceaușescu, zicând: „Este timpul să trecem la faza în care să nu ne mai plângem pe umeri”, referindu-se elegant la „tătucul” Ion Iliescu, care se plânsese că se simțea trădat. „Nu putem reinventa congresul. Congresul a spus să mergem mai departe. Iar dacă funcția de președinte fondator nu a fost aprobată în Statut, în mod sigur nu se va înființa special pentru Iliescu”, a replicat  Mircea  Geoană. Iar întrebat pe ce se bazează, actualul secretar general al NATO, a răspuns sec: ”Pe Moromete!” Tema renunțării la „tătuc”, parcă nu e chiar atât de nouă, pe cât pare să ne spună Marcel Ciolacu. Noutatea constă doar  în diferența culturală între actualul președinte și cei doi foști președinți ai PSD.

Suntem atît de uituci, de nu mai putem învăța nimic din poveștile noastre politice? Înclin să cred , asemeni lui Richard Kearney, că problema nu e că fiecare societate se construiește ca poveste, ci că uită că a făcut acest lucru. O națiune devine periculoasă – spune filosoful -,  ori de cîte ori își uită povestea. Uitarea este maladia unei comunități care se culcă pe-o ureche, sau care, asemeni unui prunc narcisist, prea mare pentru vârsta lui, își închipuie că e îndreptățit să se afirme în detrimentul altuia. Când se întâmplă asta, națiunea încremenește într-o înspăimântătoare sete de putere. Adică ceea ce vedem noi, în fiecare zi pe scena publică. 

În septembrie 1991 cade guvernul Petre Roman și Ion Iliescu îl numește premier pe Theodor Stolojan, fost lucrător al Securității lui Ceaușescu. Si nu unul oarecare, ci chiar omul care se ocupa de aportul valutar. Mai târziu, în 2007 puteam citi pe Mediafax următoarea știre: ”Compania Tinapack a achiziționat baza de schi Clăbucet din Predeal, de la familia Stolojan, contra unei sume cuprinse între 8 și 10 milioane de euro.” Iar dl. Stolojan explică: ”Hotelul nu a fost proprietatea mea ci a copiilor mei! Am decis s-o vindem pentru că ei, (copiii d-sale!), nu se ocupau de această afacere….”

Am ales la întâmplare aceste două situații. Puteam să aleg Traian Băsescu sau procurorul Mircea Negulescu. Primul a distrus România prin inocularea urii, iar celălalt a renăscut povestea torționarului și a răului absolut. Oricum, toți cei menționați, expresie certă a definiției incontestabile a sceleratului universal. Însă fiecare dintre ei, cu toate că le știm în amănunt poveștile, continuă să aibă adepți și să apară pe ecranele televiziunilor. Ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat… Iar noi, continuăm să reciclăm poveștile propriei noastre istorii politice, ca și când ele ar avea ceva de oferit pentru viitor…

Ce se întâmplă, de fapt? I-am iertat? Personal, creștin practicant fiind, sunt adeptul iertării. M-au oripilat mai mult decât orice manifestațiile acelor oameni care voiau cătușe și pușcării. Dar: cu ce fel de iertare ne-am confecționat poveștile, mulțumită cărora am reușit să-i acceptăm în centrul atenției, iarăși și iarăși pe aceiași politicieni care ne cer iarăși și iarăși votul? I-am iertat că ne-au vândut fabricile, că le-au falimentat intenționat și le-au dat cadou străinilor industrii întregi? Uităm distrugerea voită a capitalului românesc? Ne prefacem că nu vedem cum stau, aceiași străini care ne vor întotdeauna binele, la pândă, acum, așteptând criza care va urma, și care le va creea posibilitatea să cumpere tot ce ne-a mai rămas din capitalul autohton, pe doi lei? Mai mult ca sigur că da.

”Mi se pare că, doar prin intermediul unor rememorări eliberatoare, actele autentice de iertare pot eventual transfera fragmente de trecut reificat în forme de viitor” Ne vindecăm, oare, memoria prin iertare? ”Salvată de greutatea datoriei, memoria e liberă pentru mari proiecte. Iertarea îi oferă memoriei un viitor”, spune Alain Robbe-Grillet și astfel, așa cum remarcă Richard Kearney,  n-ar fi nici o contradicție în termeni dacă am afirma că amnistia este corolarul ”memoriei critice”, ba chiar și ”memoriei repetării”.

Nu știu dacă e așa și nu-mi dau seama, deși sunt tentat să cred că nu trebuie să uiți în mod pasiv trecutul, pentru a termina cu el definitiv. Doar așa, peste generații, va rămâne, măcar pentru o parte a românilor, destul de puțini, (cei care se vor mai simți români) și vor vrea să știe cum și cine a trădat și  vândut țara aceasta pentru putere și bani, doar ce s-a scris de-a lungul timpului: o poveste a unor amintiri triste și adevărate.

Cum vor arăta poveștile generațiilor viitoare, care nu mai citesc nimic, asta, da, e o întrebare pe care poate merită să ne-o punem. Nu pot să nu mă gândesc la istoria regelui Numidiei, Jugurtha, care îl omoară pe Hiempsal, cel cu care susținut de Roma, împărțea puterea. Senatul roman îl cheamă la Roma să și justifice crima, dar cu ajutorul mitei Jugurtha este declarat nevinovat. Întors acasă, îl ucide și pe Adherbal, și el susținut de Roma. Indignați, senatorii romani au trimis legiunile să-l pedepsească, dar mita lui Jugurtha dată comandantului armatei a fost din nou mai puternică. Chemat iarăși la Roma, Jugurtha triumfă din nou, ducând cu el paisprezece căruțe cu aur, apoi mai comite o crimă, ucigându-l în plină stradă pe un nepot al lui Masinissa, un potențial rival. La plecarea din Roma a strigat spre orașul pe care-l părăsea: ”Oraș de vânzare, vei pieri când vei găsi cumpărător!” 

„Când o victorie este povestită în amănunt, nu mai știi ce o deosebește de o înfrângere”. Jean Paul Sartre