27 septembrie 1989. Mîine se împlinesc 29 de ani de când patria m-a băgat în seamă oficial şi m-a făcut soldat prost
Dimineaţa am plecat cu trenul, din Constanţa, cu o valiză de lemn. M-a condus la gară iubita mea de pe atunci care, după ce am plecat, mi-a babardit, de tristeţe, fo cinci prieteni. După o ultimă evaluare chiar şase, din care doi fraţi. Nu deodată ci, pe rând, în timp, că avea şi ea onoarea ei de domnişoară. La prânz, m-am prezentat la poarta Batalionului 98 Infanterie – Pază Obiective Speciale, de pe strada Antiaeriană, din Ghencea. Mă tunsesem scurt,„palmier”, cu speranţa evitării unei eventuale calviţii temporare. Degeaba. M-au ras în cap ca pe un puşcăriaş. Şmecher, am zis că mi-am uitat buletinul acasă, lucru care mi-a folosit mult, ulterior. Experienţa anilor de liceu militar de marină pe deoparte m-a ajutat, pe de alta mi-a făcut rău. A urmat cea mai umilitoare perioadă a vieţii mele. La ordinul unui caporal din Teleorman, unu’ pe nume Potâng, am mers târâş, pe coate şi genunchi, cam echivalentul distanţei dus-întors Bucureşti-Cernavodă. Făcusem bătături în coate ca-n călcâie. Am băgat mâna în rahat, până la umăr, ca să desfund WC-uri şi le cântam gradaţilor seara, după stingere, cântecele lui Sinatra, înainte să adoarmă. De atunci am oarece resentimente faţă de judeţul care l-a dat ţării pe Daddy.
Cu ciorapi de damă pe post de fular
A urmat episodul rebeliunii din Decembrie ’89. Am mai scris despre asta. Reiterez: am încărcat într-o dubă morţii de la Dalles – pe 21 Decembrie, cu puţin înainte de a fi lovit în fluierul piciorului drept de o piuliţă de fier basculată de unu’ dintre preopinenţii de pe baricada de la Inter şi mi-am terminat muniţia de trei ori, în schimburile de focuri iresponsabile de la Radiodifuziune, dintre 22 şi 24 Decembrie. Am împuşcat cu AKM-ul meu un motan gras şi cred că am dat foc, cu trasoare, acoperişului unei case. Apoi au venit, în nişte saci, nişte haine ca ajutoare, de la populaţie. Mie mi-a revenit o pereche de ciorapi negri, de damă. I-am purtat la gât, pe post de fular, până pe 22 ianuarie ’90, când am ajuns pe aeroportul Băneasa, unde am stat până m-au lăsat la vatră.
Pază la pistă şi la platforma de îmbarcare-debarcare. Aici am ajuns recordman-ul absolut al unităţii la număr de zile de arest executate. Îmi cam plăcea să sar gardul şi să micţionez pe superiori... Ajunseseră camarazii să-mi zică Mandela. Dacă mai dura puţin stagiul militar aveam şanse reale să ajung la Caracal, în Batalionul Disciplinar. Pe 20 septembrie, 1990, am trecut în rezervă cu acelaşi grad cu care am intrat în Armată: soldat prost.
Recomandările noastre
