Evenimentul Zilei > Actualitate > Povestea unui alcoolic din Plopeni. Singurătatea beţivului de cursă lungă
Povestea unui alcoolic din Plopeni. Singurătatea beţivului de cursă lungă

Povestea unui alcoolic din Plopeni. Singurătatea beţivului de cursă lungă

A băut până i-a plesnit ficatul. Pe patul de spital, o bătrânică, nevastă-sa, îl şterge la fund. E singurul său sprijin. A ignorat-o toată viaţa şi acum ea e paiul prin care mai suge din viaţa-i îmbibată cu alcool

"Am sa am grijă de tine, cum ai avut şi tu grijă de mine…". Cuvintele răsună, goale, pe culoarul spitalului din Ploieşti, în vreme ce câteva băbuţe cu batice strânse bine sub bărbie urcă sever, grăbite, scările cu ciorba în gamelă.
"Aparţinătoarele" lor. Sunt încălţate cu botine făcute cu cremă de dimineaţă şi au ciorapi bej, de nylon, traşi până sus, sub genunchi, să ţină gleznele umflate şi pulpele varicoase. "Picioarele lor ştiu unde merg. Mintea care le îndeamnă suferă, însă, de indeterminare!", explică Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din Bucureşti".
Începe pelerinajul rudelor pe la pacienţii paralizaţi, al căror creier a pierdut legătura cu corpul. E o adunare pestriţă de sentimente, altfel decât în preajma "sportului" tradiţional românesc, a mortului tradiţional românesc. Bolnavul, dintr-o comună de lîngă Plopeni, Prahova, zâmbeşte galben şi, ca într-un film mut, gesticulează cu mâna sănătoasă la unison cu medicul care i-a dat, din nou, speranţe. Baloane de săpun.
Pe un stativ stă o perfuzie cu ser fiziologic. "E pusă de încurajare acolo. Neamul care biped a venit şi biped va pleca se uită, sfios, la punga cu picurător şi speră că din ea curg seminţele vindecării şi speranţa iertării. De-ar şti că e doar apă cu sare!", oftează psihiatrul.
Capcana "beţiei sociale"
În salonul înghesuit naraţiunile se amestecă, iar aromele de leuştean şi ţelină îşi dau bineţe pe-un ziar, pe geam. Ocazional, pe culoar, mai ţipă o voce autoritară. Domnul doctor nu se poate concentra în vacarm. Nu aude inima. Şi inima bate. Băbuţele respectă, civilizat, cutuma "temnicerilor" dar, apoi, revin la şuşotit. Au venit şi copiii viitorului mort. Se fac ivite diverse prosoape roz cu portocaliu, cu albastru şi verde, lighenaşe cu săpun, aparate de ras şi ghilotine de unghii.
Carcasa zâmbindă de pe patul de spital acceptă abluţia, curăţarea, cu aceeaşi augustă indiferenţă cu care s-a dedat vieţii. Trăitului. Haiduciei. Muncii dure de la ţară. Paharului de rachiu. Ţuicii de la masă. Vinului de la prânz. Berii cu prietenii. Atâtea motive, atîtea prilejuri. Atîtea lacrimi plânse de babă. Atîtea icnete pierdute în batic.
"Nu e vorba de povesta urbană, de boala de inimă şi arteroscleroză, de colesterol şi placa de aterom, de accidentul vascular cerebral şi toate cuvintele frumoase care cosmetizează o realitate urâtă. Eu vorbesc de spitalul orăşenesc, de provincie. L-aş propune ca loc de pelerinaj pentru toţi copiii introduşi, ritual, la adolescenţă, în tot ce înseamnă bărbăţie şi fală masculină. Aş aduna băbuţele la un loc, la un prezidiu şi le-aş propune să istorisească un fragment din viaţa fiecăreia de familie. Si ar fi o voce, o singură persoană, o nuvelă spusă la unison de zeci, sute, mii, zeci de mii de femei ai căror bărbaţi aduc salariul acasă, sau ce-a mai rămas din el după ce-au băut, şi au bătut, şi au putut în stânga sau dreapta! Aşa au pomenit, aşa s-a pomenit….", e dur, cinic, dar corect, psihiatrul.
Povestea alcoolicului de la ţară
De la an la an, dacă mergi în comuna aceea românească subcarpatică, unde-ai văzut femei frumoase, cu obraji rumeni şi forme unduinde, poţi trage o concluzie a decăderii lor, dar şi a bărbatului lor, după forma baticului, culoarea patinată şi întunecândă a hainelor şi figura severă a băbuţei în devenire, care ştie ea ce ştie, deja se pregăteşte, pentru ziua când va lua calea spitalului.
În Bărăgan, în podişul Transilvaniei sau în pustiul Botoşaniului e tot la fel. Care e povestea pe care-o va spune muierea? "Bărbatul meu m-a bătut, m-a umilit, m-a călcat în picioare, dar a fost un tată bun", e un răspuns.
Sau o altă variantă: "Bărbatul meu nu m-a bătut niciodată, n-a ridicat nici măcar vocea la mine, cu copiii a fost mai rece, mai distant…". "Cu alte femei a umblat?" – întreabă psihiatrul, poate curios de lucruri interzise. "A umblat, dar n-am vorbit niciodată", pleacă ochii femeia. "Să-l lăsaţi, v-aţi gândit?", continuă medicul. "Şi unde să mă duc, să crească copiii ăştia fără tată? Nu s-a putut, aşa am stat eu şi-am îndurat". De fapt, oricum, nu pleca. Cu patru copii şi tot atâtea clase, unde să se ducă.
"Există în România comunităţi în care penetranţa consumului toxic de alcool se apropie de 90%, adică toată lumea bea, în esenţă, o esenţă. Toată lumea bea, toată lumea se simte bine, toată lumea moare de-atâta trăit. Rămâi perplex că, după al zecelea sau sutelea om picat secerat, trăit o vreme din tub şi gamelă, murit apoi şi dus la părinţi sau copii, nu se naşte nici o concluzie în mintea aburindă a comunităţii. Poate că n-o fi bine. Poate ne-om otrăvi. Nimic!", dă din umeri medicul.
Sfârşit bahic
Ţi-e greu să nu observi ironia. Acum, la sfârşitul lumilor, e greu să nu vezi boala, şi invaliditatea ca pe-o formă de răsplată pe măsura faptei. Omul a ajuns la mâna ei. Şi când a ajuns la mâna ei ea, voiniceşte, a luat calea scărilor şi-a supelor strecurate. Pentru bărbatul ei.
A căzut secerat şi acum putrezeşte pe acelaşi pat pe care stă de zile în şir. La stânga-i şi la dreapta, hoţul şi borfaşul. Cine va ajunge primul în Rai? Figura căzută, iar braţul şi piciorul drept îi atârnă răstignite pe cearşaful de culoare incertă, unde se amestecă rivanol, betadină, urdorile trupului şi sudorile braţelor.
Într-un salon de spital se amestecă bunii cu răii. Cine-i va mai deosebi, oare? Secera cade şi femeile se aliniază cooperant la dreapta sau la stânga patului, de partea sănătoasă.

Publicat in categoriile: Actualitate
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: