Povestea ultimei dimineți a lui Ion Luca Caragiale. S-a stins pe muzica unei pianiste celebre

Caragiale, povestea emoționantă a ultimei zile. Așa cum a păstrat-o Cella Delavrancea în memoriile sale, pentru Istorie.

În vara lui 1912, la Berlin, o dimineață subțire de nord intra prin ferestrele apartamentului „înecat în covoare turcești”. Pe perete, o pânză de Grigorescu — “Carul cu boi în dreptul hanului” — ținea loc de țară, iar la pian Cella Delavrancea studia Sonata în fa diez minor de Schumann.

„Nemişcarea lucrurilor în jurul meu, sub vibraţia acordurilor muzicale, îmi transmiseseră o nelinişte lăuntrică”, avea să noteze ea mai târziu. Câteva clipe, apoi un țipăt. Cella a alergat spre camera lui I.L. Caragiale. Soția lui rămăsese împietrită. Nenea Iancu murise în patul lui, cu Schumann curgând încă în odaia vecină.

Un scriitor care a surprins România într-un mod care rezistă de peste 100 de ani, se stinsese cu discreție.

Ce salariu ar urma să câștige Mirel Rădoi la Gaziantep. Contre la distanță între Gigi Becali și Marius Șumudică

„Marea Înarmare”: Record istoric pentru bugetul SUA și miliarde de euro în Europa. Unde se situează România în acest plan colosal?

Caragiale, pianul și lecția de „logică romantică”

Povestea morții lui Caragiale e, în amintirile Cellei, strâns legată de pian — instrumentul care le însoțise și prietenia. „L-am cunoscut de pe când eram fetiţă”, scria ea în Dintr-un secol de viață. Când venea la casa Delavrancea, el o ducea la pian, o botezase „Aghiuță” și o făcea să repete aceeași pagină „de câte cinci ori”, până când își înclina ceremos capul: „Aghiuță, adu mâna să ţi-o sărut… şi pe-a stângă. Aia e cea deşteaptă.” Și o sfătuia: „Să cânţi cu gust şi cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înaltă a muzicii este logica romantică.”

Anii au trecut, iar destinul i-a readus împreună, mai aproape ca oricând. Într-o scrisoare din 1910, Cella îi mărturisea Mărgăritei Miller Verghi uimirea în fața „unui ins colosal” care atingea cu aceeași siguranță filosofia, muzica, teatrul.

În ultimul an al vieții lui, Cella a locuit chiar la el, la Berlin, locul în care dramaturgul alesese să se retragă cu familia, după scandalul declanșat de acuzația de plagiat la „Năpasta” și procesul câștigat în țară prin pledoaria tatălui ei, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Ultima zi

Era perioada de avânt a tinerei pianiste de 25 de ani: săli pline, aplauze, partituri noi. În dimineața aceea, odată cu tema neliniștită a lui Schumann, ceva s-a fisurat în tihna casei. Țipătul a întrerupt studiul, iar Cella a trecut dintr-o cameră în alta cu senzația că orașul întreg s-a oprit. A intrat în dormitor: Caragiale murise fără prevestire. „Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Caragiale ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat”, avea să scrie. De atunci, spune, nu a mai putut studia sonata, nici măcar s-o audă.

Moartea lui Caragiale, venită „pe muzica Cellei”, încheie straniu un circuit care începuse cu aceeași muzică, în aceeași casă a Delavranceilor, cu ani în urmă. Pianul făcuse puntea: de la copilul poreclit „Aghiuță” la artista matură care, în chiar clipa despărțirii, îi cânta.

O discreție păstrată

Despre legătura dintre ei s-au spus multe. Cella a lăsat mereu mărturii limpezi de admirație și tandrețe, fără să hrănească scandal. Mai târziu, pianistul Dan Grigore — discipol și apropiat al Cellei — avea să spună că ea „l-a iubit”, iar unii au speculat chiar o poveste de dragoste. Cert e că ultimele pagini din viața lui Caragiale se citesc în nota unei intimități reale: un apartament berlinez, un tablou românesc, o sonată germană și o tăcere care cade brusc peste toate.

În jurnalele și scrisorile care ne-au rămas, Caragiale e când pamfletar coroziv, când moralist lucid, când cronicar cu vervă. În amintirile Cellei, el e și altceva: un om care ascultă în picioare, „cu o expresie îmblânzită”, aceeași bucată de cinci ori. Respectă legea care impune respect în fața talentului.

Poate de aceea moartea lui, petrecută în sunet de Schumann, pare mai puțin o ruptură și mai mult o închidere de cerc. În acel Berlin care nu era România, cu Carul cu boi pe perete, nenea Iancu a plecat discret, ca un ascultător bun care așteaptă, politicos, ca fraza muzicală să se termine.