Un motan uitat în subsolurile unei minţi este un pisoi abandonat într-o casă pustie şi zgârie pereţii – spune scriitoarea Doina Ruşti, încercând să-l cuprindă într-o definiţie pe cel mai important dintre personajele noului ei roman, Aurelius, marele sforar unei lumi singulare - cea a unei femei. Istoria falsei apocalipse a ultimului cititor de pe planetă, volumul "Patru bărbaţi plus Aurelius", semnat de Doina Ruşti, apare în curând la Polirom.

Un motan uitat în subsolurile unei minţi este un pisoi abandonat într-o casă pustie şi zgârie pereţii – spune scriitoarea Doina Ruşti, încercând să-l cuprindă într-o definiţie pe cel mai important dintre personajele noului ei roman, Aurelius, marele sforar unei lumi singulare - cea a unei femei.

"Patru bărbaţi plus Aurelius" - un roman despre falsa apocalipsă a ultimului cititor de pe planetă -, nu este o aventură în lumea acelor "necititori cu ştaif care dau tonul noii literaturi", nici o incursiune în sistemul "promotorilor de cărţi povestite sau al entuziaştilor zvonurilor din jurul unor cărţi care de multe ori nici nu există", ci urmăreşte istoria unei femei pe care un tip din categoria seducătorilor (unul dintre acei "aventurieri irezistibili şi de neevitat!"), o împinge din nemulţumitorul fotoliu de cititor în rolul eroinei de ficţiune.

Lumea se schimbă mereu – avem impresia de vertij doar pentru că acum suntem prea aproape de macaz, spune Doina Ruşti, explicând de ce personajele sale nu reuşesc să citească nici măcar câteva pagini din "Madame Bovary", abandonându-se astfel, cu o dependenţă neputinciasă - în faţa poveştilor (pe care trebuie să le creadă întocmai!) spuse de unul care doar pretinde, probabil, că citeşte.

Ritmul vieţii, aglomeraţia de evenimente ori complexitatea dramelor personale împiedică orice tentativă de lectură, dar asta doar într-o lume ficţională, în care intriga devine un simplu ghem chinuit în labele unui motan obsesiv. El este spiritul manipulator al lumii, surogatul amanţilor visaţi, un obstacol în stare să trezească instinctul criminal al unei femei ofilite.

Cunoscută mai ales prentru romanul “Fantoma din moară", distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România şi nominalizat la alte patru premii importante, sau pentru "Lizoanca la 11 ani" – o carte care va fi ecranizată în regia lui Radu Jude, Doina Ruşti a mai publicat, printre altele, romanul "Zogru" şi, mai recent, volumul de povestiri "Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti". Unele dintre scrierile sale au fost traduse sau sunt în curs de traducere în bulgară, franceză, spaniolă, italiană şi maghiară.

Volumul "Patru bărbaţi plus Aurelius" va fi lansat pe 19 mai, de la ora 17.00, la Sala Dalles din Bucureşti, eveniment care va fi urmat de o dezbatere în Control Club.

EVZ:În seria motanilor celebri în literatură - dacă e să ne referim doar la cea română, începând cu motanul lui Nichita Stănescu sau pisoiul Arpagic al Anei Blandiana, până la cotoiul jigărit pe nume Piţurcă, al Gabrielei Adameşteanu – ce lor are pisoiul Aurelius? Doina Ruşti: Pisicul din romanul meu este uitat în subsolurile unei minţi şi, ştii cum este un pisic abandonat într-o casă pustie, zgârie pereţii. Vara trecută am întâlnit un motan extrem de arogant, un exemplar vărgat, matur şi foarte sigur pe sine. A fost o întâlnire întâmplătoare, însă memorabilă. Felina asta mică, pe care aş fi putut să mă prefac că n-o observ, m-a făcut să mă simt ca un muc de ţigară, aruncat lângă bordura unui trotuar şi turtit de 200 de tălpi. Şi-a arcuit spatele şi m-a privit ofensat. Era în mod evident deranjat de prezenţa mea. Şi trebuie să recunosc, oricât îmi este de greu, că privirea lui duşmănoasă, felul în care îşi ţinea maxilarul, dispreţul afişat şi mai ales modul în care s-a răsucit şi mi-a arătat coada, toate acestea la un loc mi-au trezit un sentiment amestecat, de ură şi de admiraţie. Pentru că orice umilinţă naşte şi un gând secret de a fi în locul umilitorului. Privind coada băţoasă a acelui pisoi, mi-au venit imediat în minte o serie dintre acei oameni care au încercat să mă mototolească şi chiar în seara aia am început să scriu "Patru bărbaţi plus Aurelius". Pisoiul meu este o reminiscenţă actualizată în mod paradoxal, este un manipulator, un sforar al unei lumi singulare, lumea unei femei.

Titlul anunţă patru bărbaţi... Despre ce este această carte până la urmă?

Povestea este simplă: o femeie întâlneşte un bărbat, a cărui poză o văzuse pe net doar cu trei minute în urmă, iar acest bărbat face parte din categoria seducătorilor, a acelor aventurieri irezistibili şi de neevitat. Întâlnirea îi readuce în memorie alţi patru bărbaţi din viaţa ei, pe care îi consideră vinovaţi de multe lucruri. Cu timpul, însă, ne dăm seama că lucrurile nu stau deloc aşa, ci exact invers. Iar cheia acestei "mici" greşeli de percepţie se află în laba unui pisoi.

"Facebook-ul este un loc în care se vindecă frustrările"

Facebook, Google, bloguri, o întâlnire cu un bărbat văzut întâi pe net... Ce fel de univers este netul, cu fiecare dintre aplicaţiile lui, pentru tine? De ce te-au inspirat toate aceste lucruri şi ce rol au, până la urmă, în "falsa apocalipsă" a ultimului cititor de pe planetă? Facebook-ul este un loc în care se vindecă frustrările. În proporţie copleşitoare, dramele pornesc de la o legătură proastă cu lumea. Nimic nu amărăşte mai mult viaţa unui om ca indiferenţa celorlalţi. Or, Facebookul este o mare piaţă în care poate să vorbească oricine şi în care este imposibil s-o facă fără spectatori. Ai văzut că în diverse săli academice sau într-un studio tv stau adeseori de vorbă nişte oameni pe care nu-i mai ascultă nimeni. Ei sunt nişte morţi, care se usucă de multe ori înainte de a se fi terminat emisiunea. Tot aşa, un scriitor care publică o carte, în loc să se îmbete de fericire, tremură pânditor în aşteptarea unor reacţii. Facebookul vindecă toate aceste nemulţumiri. Pe Facebook toată lumea poate să se simtă scriitor şi toţi scriitori primesc un răspuns imediat. Facebookul dă acea recunoaştere din partea semenilor, după care tânjeşte orice suflet de om. În cartea mea netul este doar parte din "decor", însă sensul lui este înglobat în mesajul cărţii, căci personajul principal părăseşte nemulţumitorul fotoliu de cititor pentru a deveni erou de ficţiune. Şi asta se întâmplă desigur din cauza unui pisic care pare să fi luat în stăpânire nişte bărbaţi doriţi şi detestaţi în egală măsură.

Studioul la care lucrează personajul tău principal, Action Film, face prezentări pentru workshop-uri de ecranizări, rezumate de scenarii, pitch-uri de lucru... te-a inspirat - poate ?- o experienţă pe care chiar o ai în realitate - şi ai avut-o inclusiv când colaborai cu Pro? Orice scriere ficţională porneşte de la experienţa scriitorului. Nimic dintr-un roman nu este cu totul străin de biografia lui. Totuşi Action Film este un loc imaginar, croit nu atât după casele de filme prin care am intrat, cât după dimensiunile lumii noastre în care percepţia asupra literaturii s-a schimbat. La Action Film apare un bărbat seducător care răscoleşte viaţa, până atunci liniştită, a acelui studio. El face parte dintre acei donjuani, dintre acei bărbaţi "inevitabili" pe care nicio carne de femeie nu-i poate ocoli. Prin urmare, şi locul în care intră serveşte acestei forţe care îi cucereşte pe toţi. În mod normal, în casele de film nu se citesc romane, chiar dacă Media Pro Pictures are un departament de dezvoltare în care se fac şi ecranizări. În romanul meu, studioul se transformă treptat într-o bibliotecă în care romanele clasice se metamorfozează, în jurul lor apar ficturi şi întâmplări pe cât de improbabile pe atât de personalizate.

"Dumneavostră sunteți scriitoarea aia cu sifilisul?"

Sunt şi alte lucruri în cartea ta pe care le recunosc drept crâmpeie de realitate, cum ar fi, de pildă, referirea la cartea "Cum să regulezi un negru cu minim efort". Pe ce tip de nevoie s-a dezvoltat acest sistem al cărţilor comerciale – pe care tu îl cunoşti destul de bine? Ca să leg totul de cartea ta, este şi sistemul în cauză parte – alături de Google şi Facebook – la nefericirea ultimului cititor de pe planetă? Astăzi toate cărţile sunt comerciale. Povestea din jurul unei cărţi vinde cartea. În marile târguri se licitează pentru cărţi nescrise încă, pentru manuscrise purtătoare de bârfe, pentru titluri şocante. Unele dintre aceste cărţi sunt şi romane nemuritoare. Însă gustul estetic, autoritatea critică şi autorii canoanelor s-au transformat în aşa măsură în ultimele două decenii, încât ar fi imprudent să-mi dau cu părerea despre acest subiect. Sunt deja de notorietate plagiatele recompensate cu premii, memoriile vedetelor ori ficţionalizarea dramelor mediatizate. De pildă, puţini oameni au fost interesaţi de subiectul romanului meu "Lizoanca la 11 ani", dar toată lumea ştie că porneşte de la povestea unui copil despre care s-a scris în presă. O dată cineva m-a oprit pe stradă, exclamând cu admiraţie "Dumneavoastră sunteţi scriitoarea aia cu sifilisul!". Şi cunosc o sumă de oameni, despre care se spune că ar fi intelectuali, pe care nu i-ar putea convinge nicio academie din lume că în romanul meu este vorba despre o istorie care începe în 1940. Aceşti necititori cu ştaif sunt de fapt cei care dau tonul noii literaturi despre care vorbim, ei sunt promotorii cărţilor povestite, entuziaştii zvonurilor din jurul unor cărţi care de multe ori nici nu există.

Asta se întâmplă în "Patru bărbaţi plus Aurelius", nu? Exact. Aici este pomenit un roman, despre care se scriu cronici, e lăudat în presă, povestit în cluburi, cu toate că nimeni de fapt n-a văzut mai mult decât un rezumat scris pe un blog şi o copertă care circulă pe net.

Tu ce citeşti acum? "Infernul" lui Leonard Ancuţa, un scriitor al celei mai noi generaţii, profund, sensibil, îndrăgostit de oameni.

Cine-și mai aduce aminte de "Madame Bovary"?

Până la urmă mai putem sau nu să citim "Mizerabilii" sau măcar vreo două pagini din "Anna Karenina"? În caz că răspunsul este nu – aşa cum pare să spună personajul tău, este cartea ta inspirată de simţul că o lume se schimbă? Bineînţeles, lumea se află, ca întotdeauna, în schimbare. Impresia că metamorfoza este de data aceasta furtunoasă vine din faptul că ne aflăm aproape de macaz. Mereu vor fi nişte oameni aplecaţi asupra romanelor clasice. Nici Robi, din romanul meu nu este chiar ultimul cititor. Nu demult, am fost invitată la Roma, la o universitate, ca să iau parte la un atelier despre romanul "Zogru", tradus in italiană, şi-am fost surprinsă că studenţii s-au oprit asupra unor detalii, pe care le considerasem neînsemnate, deoarece conţineau sugestii legate de atmosferă. Din moment ce astfel de lucruri încă suscită interes, cu atât mai mult fraza nemuritoare a lui Hugo va avea cititori. În "Patru bărbaţi plus Aurelius", un personaj pretinde că ar exista un anume episod în romanul "Madame Bovary", de care însă nimeni nu-şi aduce aminte. Cuprinşi de febră, toţi vor să recitească romanul, însă acest lucru se dovedeşte dificil. Ritmul vieţii, aglomeraţia de evenimente ori complexitatea dramelor personale împiedică orice tentativă de lectură. În cele din urmă, învinşi, oamenii trebuie să accepte varianta acestui îndoielnic cititor, capabil să povestească despre fapte şi eroi din romane celebre, fără ca cineva să-l poată contrazice. El devine atât de puternic, încât impune nu doar punctul lui de vedere, ci chiar şi pe cel al pisicii sale.

Pisica de pe copertă? O, nu! Ţi-am spus: acest motan vine din trecut, dintr-o dramă neglijată. El este spiritul manipulator al lumii, este surogatul amanţilor visaţi, un "inevitabil", un obstacol în stare să controleze orice sânge înfierbântat şi să trezească instinctul criminal al unei femei ofilite.