De ziua îndrăgostiților, în 1895, Wilde, era aclamat în picioare de o sală plină de vedete, aristocrați și politicieni de vârf. Piesa sa, „The Importance of Being Earnest”, jucată la Teatrul St. James din Londra, era un triumf. Criticii îl adorau, la fel și publicul.
În dulapul lui Wilde nu se afla, însă, un schelet, ci o adevărată bombă cu ceas. Așa se face că, numai câteva luni mai târziu, pe 25 mai 1895, Oscar Wilde era condamnat la doi ani de închisoare pentru „comiterea de acte indecente grave cu alte persoane de sex masculin”.

Bosie cel tânăr

Wilde era căsătorit și avea doi copii când a fost prezentat Lordului Alfred Douglas. mai tânăr decât el cu 16 ani. Douglas era extrem de frumos, fermecător și arogant. Familia și prietenii îi spuneau „Bosie”, Îi plăceau jocurile de noroc și arunca nonșalant cu banii. Era predispus la crize de furie, dar avea și momente în care dădeau dovadă de mult spirit.
În 1892, la un an după ce se cunoscuseră, cei doi bărbați erau profund îndrăgostiți unul de altul. Wilde, care se apropia de 40 de ani, își petrecea o mare parte din timp cu Bosie. Călătoreau împreună și organizau petreceri pentru prietenii lor.
Relația lor era furtunoasă, dar Wilde se simțea atras irezistibil de tânărul său amant. „Este cu adevărat absurd”, scria el într-o scrisoare trimisă lui Bosie, „nu exagerez: nu pot trăi fără tine”.

Un marchiz pregătit să facă scandal

Până în 1894, cei doi se afișau împreună fărî nicio reținere, iar zvonurile despre povestea lor se răspândiseră. Bărfele au ajuns până la tatăl lui Bosie, marchizul de Queensbury. Marchizul era din cu totul altă plămadă, un bărbat agresiv, cunoscut pentru inventarea „regulilor Queensbury” din boxul amator. Convins că Wilde îi corupe fiul, acesta a cerut ca perechea să nu se mai vadă.
Când Wilde a refuzat, Queensbury a început să-l urmărească prin toată Londra, amenințându-i cu violența pe patronii de restaurante și hoteluri dacă le vor mai permite lui Wilde și Bosie să intre.
Queensbury și-a luat bilet și la piesa The Importance of Being Earnest, cu gândul să arunce cu roșii stricate în Wilde când aceasta ar fi urcat pe scenă.
Când Wilde a auzit ce pregătește marchizul, l-a împiedicat să intre în sală. În culmea furiei, aristocratul a încercat să-l abordeze pe Wilde după spectacol. Când portarii au refuzat să-l lase să intre, el a lăsat o carte de vizită și l-a acuzat în mod public pe Wilde că face sex cu alți bărbați.

Un proces dinainte pierdut

Homosexualitatea era o acuzație extrem de gravă în puritana societate victoriană, dar și un delict pedepsit de legile britanice. Ca să pună capăt amenințărilor marchizului de Queensbury, Wilde a decis să-l acuze de calomnie.
Prietenii l-au rugat să renunțe la acest proces, avertizându-l că va pierde, dar Bosie a insistat să meargă mai departe. Trebuiau să-i astupe gura marchizului dacă voiau să trăiască după bunul lor plac.
Când a început bătălia la tribunal, Wilde era foarte încrezător. Dădea magistraților răspunsuri spirituale și glumea cu toată lumea. În câteva zile, însă, valul se întorsese împotriva sa.
În pledoaria de deschidere a apărării, avocatul marchizului de Queensbury a cerut să fie luată mărturia mai multor martori: tineri pe care Wilde îi invitase în camera sa de la hotelul Savoy. Vor depune mărturie, a anunțat avocatul, că Wilde i-a plătit pentru sex.
A devenit clar că avocații angajaseră detectivi particulari pentru a obține dovezi că atât Wilde, cât și Bosie angajaseră prostituate de sex masculin. Unii dintre acești tineri îl mai șantajaseră pe Wilde, cerându-i bani în schimbul tăcerii lor.

Wilde e condamnat

Procesul era ca și pierdut, așa că Wilde și-a retras acuzațiile. Evenimentele scăpaseră, însă, de sub control.
Avocații lui Queensbury au transmis dovezile către Directorul Procuraturii Publice, iar Wilde a fost arestat și pus sub acuzare.
Costurile legale l-au lăsat falit, iar teatrele au fost forțate să nu-i mai joace piesele.
Procesul penal al lui Wilde a început la Old Bailey pe 26 aprilie. El s-a confruntat cu douăzeci și cinci de acuzații, toate cu privire la relațiile sale sexuale cu bărbați mai tineri.
Wilde a continuat să respingă acuzațiile, iar juriul nu a putut ajunge la un verdict, însă când procuraturii i s-a permis să-l judece pe Wilde a doua oară, dramaturgul a fost în cele din urmă găsit vinovat.
S-a zvonit că prim-ministrul de atunci, Lord Rosebery, ar fi avut, de asemenea, o aventură cu unul dintre fiii lui Queensbury și, prin urmare, a impus ca Wilde să fie condamnat pentru a-și păstra propriul secret.
Judecătorul a spus la sentința sa: „Este cel mai rău caz pe care l-am judecat vreodată. Voi pronunța cea mai severă sentință pe care legea o permite. După părerea mea, este complet inadecvată pentru un astfel de caz. ”
Wilde a fost condamnat la doi ani de muncă grea. A fost trimis la închisoarea Pentonville din Londra.

O viață iremediabil distrusă

Pentru cineva obișnuit cu luxul, ca Wilde, condițiile de detenție și munca grea erau imposibil de suportat. Patul lui era o simplă scândură, așa încât nu putea să doarmă. Prizonierii erau singuri în celulele și le era interzis să vorbească între ei. A suferit de dizenterie, iar sănătatea sa a avut mult de suferit.
După șase luni, a fost transferat în Reading Gaol. În timp ce stătea pe platforma centrală a Clapham Junction, în cătușe, trecătorii l-au recunoascut pe dramaturgul celebru. Au râs și l-au batjocorit, unii chiar l-au scuipat.
„Timp de o jumătate de oră am stat acolo”, avea să scrie el, „în ploaia cenușie de noiembrie, înconjurat de o mulțime batjocoritoare. Un an după ce mi s-a făcut asta, am plâns în fiecare zi la aceeași oră. ”

În ultimul său an de închisoare, a scris eseu- De Profundis: „Zeii îmi dăduseră aproape totul. Dar m-am lăsat ademenit pe perioade lungi de o ușurință fără sens și senzuală … Am permis plăcerii să mă domine. Am sfârșit cu o rușine oribilă. Există numai un singur lucru pentru mine acum, umilința absolută … Am rămas în închisoare aproape doi ani … Am trecut prin toate stările posibile de suferință … Singurii oameni cu care aș vrea să fiu acum sunt artiști și oameni care au suferit: cei care știu ce este frumusețea și cei care știu ce este întristarea: nimeni altcineva nu mă interesează.”

„Am pierdut izvorul vieții și al artei”

În mai 1897, Wilde a fost în cele din urmă eliberat. A plecat spre Dieppe, în Franța, chiar în aceeași zi. Soția sa, Constance, și-a schimbat numele și s-a mutat în străinătate împreună cu cei doi fii ai lor. Wilde nu și-a mai văzut niciodată copiii.
Constance a fost de acord să-i trimită bani, cu condiția ca Oscar să pună capăt relației sale cu Bosie. După numai câteva luni mai târziu, cei doi s-au întâlnit din nou, iar Constance s-a ținut de cuvânt, a oprit banii.
Wilde și Bosie s-au mutat la Napoli, iar dramaturgul a început să folosească numele de Sebastian Melmoth, inspirat de martirul creștin Sebastian și un personaj dintr-un roman gotic care își vânduse sufletul diavolului.
Sperau ca în străinătate să-și poată duce viața după cum doresc, dar scandalul părea să-i urmărească. Clienții englezi îi recunoșteau în hoteluri cereau să fie aruncați în stradă. După ce Constance a încetat să mai trimită bani, mama lui Bosie s-a oferit să le plătească datoriile, cu condiția ca fiul ei să se întorcă acasă și să nu-l mai vadă pe Wilde.

Disprețuit de mulți dintre foștii săi prieteni, Wilde s-a mutat la Paris, unde a trăit în pragul sărăciei. Își petrecea cea mai mare parte a timpului în baruri și cafenele, împrumutând bani de la oricine putea. Începuse să bea mult. se îngrășase și vorbea cu greutate.
Când un prieten i-a sugerat să încerce să scrie o altă piesă, i-a răspuns: „Am pierdut izvorul vieții și al artei […] Am plăceri și pasiuni, dar bucuria vieții a dispărut”.
Spre sfârșitul anului 1900, Wilde a făcut meningită. Un preot catolic l-a vizitat la hotel și l-a botezat în biserică. A murit a doua zi, la numai 46 de ani.