La începutul acestei toamne, pe 8 septembrie mai exact, s-au împlinit 93 de ani de la nașterea scriitorului Ștefan Bănulescu - „unul dintre cei mai valoroși prozatori români postbelici (deși, spre deosebire de alți congeneri șaizeciști, frustrant de puțin prolific)”, după cum îl încondeiază criticul literar Paul Cernat într-unul dintre memorabilele sale portrete literare.

Ștefan Bănulescu s-a născut la Făcăieni, în Bărăganul ialomițean, pe 8 septembrie 1926. Era al optulea fiu (din 11) al unor plugari (a avut totuși și rude cu școli înalte, cum ar fi prototipul fabulosului personaj bizantin Filip Lăscăreanu Teologul-Umilitul). S-a stins pe 25 mai 1998, la București.

Absolvent de Litere la București la începutul stalinismului, Bănulescu debutează publicistic în 1949 cu un eseu despre Gogol, apoi desfășoară o activitate de reporter „pe linie” concretizată editorial în uitatul volum Drum în câmpie (1960), conformist, dar nu lipsit de relevanță formativă - apreciază Paul Cernat. Deși se va impune în registru magico- simbolic, meseria de prozator a învățat-o, cu adevărat, de la marii maeștri ai realismului (Balzac, Gogol, Negruzzi, Caragiale, Rebreanu). Iese la suprafață în 1965 prin volumul de nuvele Iarna bărbaților: o capodoperă a nuvelisticii românești din toate timpurile, tradusă în mai multe limbi și canonizată spectaculos - opinează, în continuare, Cernat.

Deschisă printr-o puternică imagine a „dezghețului” (Mistreții erau blânzi) și continuat printr-o metaforă a iluziei (Dropia), cartea impresionează prin originalitatea enigmatică a realismului magic de Bărăgan (de cu totul altă factură – obiectiv-reflexivă – decât proza unor Panait Istrati sau Fănuș Neagu), redimensionat în edițiile ulterioare prin proze rememorative de un rafinament halucinatoriu, deviat spre fantastic în Casa cu ecouri târzii. Secvențele componente sunt de fapt părți dintr-un proiect ficțional mult mai amplu, de mitologizare artistică a Bărăganului natal - evidențiază distinsul critic literar.

Foto: Facebook - Sultana Bănulescu

Cartea de la Metopolis (1977, prima parte a unei proiectate tetralogii intitulate Cartea Milionarului) este unul dintre cele mai bune romane românești postbelice, echivalent autohton, cu fond mitologic, al Yoknapatawphei lui Faulkner sau al Macondo-ului marquezian. Substratul său bizantin, cu sugestii de fabulos oriental, are o dimensiune ironică (post)modernă. Mircea Eliade, pe care Bănulescu îl va cunoaște la Chicago cu ocazia unei burse americane (1971-1973), avea dreptate să-l invidieze, colegial – consideră Cernat.

Mai departe: „Versurile incantatoriu-folclorice din Cântece de câmpie (1968) au fost considerate „populare” de unii comentatori – în realitate, sunt creația lui Ștefan Bănulescu și constituie un complement liric al prozei. Și aici se perindă, fantomatic, aceleași personaje: lotrul Andrei Mortu, copilul genial și nebun, Constantin Pierdutul întâiul etc. După ce, între 1968-1973 conduce revista Luceafărul a Uniunii Scriitorilor în cea mai fastă perioadă a existenței acesteia, prozatorul se reinventează într-un registru superior-livresc și metaficțional”.

Scrisori provinciale, un volum compozit din 1976 (cu câteva capodopere ficționale, cum ar fi Un alt colonel Chabert) trebuia, de fapt, să se numească Scrisori din provincia de Sud-Est. O bătălie cu povestiri, dar cenzura epocii a vrut altfel; va fi reeditat cu titlul dorit abia după 1989. Din păcate, tetralogia Milionarului va rămâne în stadiu de șantier după apariția primului volum. Câteva fragmente noi – și promițătoare – au apărut de-a lungul anilor ‘80-’90 (Cartea Dicomeisiei, Iasmina ș.am.d.).

La sfârșitul anilor ’80, la întoarcerea dintr-o lungă bursă germană, scriitorul a orbit, ca Borges, dar și-a revenit miraculos. Ultima sa carte (Elegii la sfârșit de secol, 1998) are un caracter memorialistic; inegală, conține totuși câteva rememorări & evocări în care gheara leului se simte din plin. Este regretabil faptul că un asemenea scriitor de nivel internațional e atât de puțin cunoscut în afara țării. Fiica sa, Sultana, a confirmat existența unui manuscris manuscris extins și inedit al Cărții de la Metopolis - a încheiat Paul Cernat.