Albano-românul Dumitru Christea îl înjunghia pe 4 septembrie 1915, pe strada Doamnei din Bucureşti, pe un cunoscut grecoman, Iani Papaianis Spiţerul, ca răzbunare pentru masacrele comise la Coriţa asupra românilor şi albanezilor naţionalişti în martie 1914.

Crimele pe care le pedepsea Christea fuseseră săvârşite, potrivit revistei Tribuna albano-română apărută în februarie 1916, de ofiţeri greci, instigaţi de arhiereul Ghermanos, care era secondat de grecomanii din Coriţa în frunte cu Iani Papaianis Spiţerul.

Cauzele atentatului din strada Doamnei le descrisese Mircea dela Mare, un publicist român care pentru a-i cunoaşte mai bine pe aromâni şi albanezi se înrolase ca voluntar în armata albaneză în vara lui 1914 colindând tot Epirul şi mare parte din Albania şi Macedonia, după ce servise mai înainte în legiunea garibaldienilor pentru eliberarea Cretei, într-o broşură intitulată „Un popor care se stinge”. Cartea lui Mircea dela Mare a fost pusă, de apărare, la dispoziţia magistraţilor care au participat la procesul lui Christea.

 

„Din Macedonia şi Albania vin numai criminali”

Acuzatorul public a fost procurorul Octav Leka, a cărui familie se trăgea din Epir. Spre nemulţumirea comunităţii albano-române, el a calificat fapta lui Dumitru Christea ca o crimă ordinară şi a cerut juraţilor un verdict de condamnare „spre a pune Ţara românească la adăpostul unui teatru de atentate, scoţând în evidenţă celelalte omoruri, care s-au comis până în prezent pe teritoriul României de către balcanici, calificându-le ca acte crude de răzbunare”. Cu aceeaşi ocazie, Leka a respins titulatura de ţară balcanică ce i se dădea României, susţinând că ţara noastră nu are nimic comun cu Balcanii şi că „rău s-a procedat din partea guvernanţilor români, care au inventat conaţionali în Macedonia şi Albania, de unde vin numai criminali de teapa lui Dumitru Christea”.

Procurorul, potrivit revistei Tribuna albano-română, „a stârnit o nemulţumire generală, mai ales că a susţinut că la spatele lui Dumitru Christea trebuie să fie oarece asociaţii secrete, conduse de oameni din Macedonia şi Albania, care în aparenţă, deşi au alte ocupaţii, dar în fond nu fac altceva, decât organizează astfel de crime ordinare, sub masca de atentate politice, abuzând de prea marea libertate a ţării româneşti şi în special de indulgenţa juraţilor. În treacăt pomeneşte de crima unui bulgar în contra martirului Mihăileanu, de aşa-zisele atentate politice ale macedoromânilor contra grecilor şi vice-versa, terminând cu atentatul turcului Regep contra englezilor: fraţii Boston”.

Atacatorul ţinea un birt

Venind rândul apărării, a luat cuvântul avocatul Sever Al. Paraschievici, fost preşedinte al Asociaţiei Studenţilor din Bucureşti, care a scos în relief calităţile de luptător ale lui Dumitru Christea, stabilit în ţară încă din 1908, unde a fost un om cinstit şi şi-a văzut de treburile sale. Când s-a declarat independenţa Albaniei, se dusese ca voluntar la Coriţa, „unde i-a fost dat să vază masacrele comise de către antarţii epiroţi sub conducerea ofiţerilor greci, care masacre au fost puse la cale de către arhiereul grec Ghermanos, având ca prim sfetnic pe Iani Papaianis Spiţerul”.

Fiind forţat să părăsească a doua oară Coriţa, ocupată din nou de armata greacă în iulie 1914, Christea s-a oprit la Durazzo, unde s-a înrolat voluntar în grupul românilor conduşi de căpitanul Christescu. Aceştia aveau să părăsească Albania împreună cu suveranul ţării, prinţul Wilhealm de Weid, nepotul Reginei Elisabeta a României. Aşa a ajuns Christea din nou în Bucureşti, ca să-şi vadă de birtul lui pe care îl ţinea în asociere cu un alt compatriot.

„Adresându-se juraţilor, dl. Paschievici are satisfacţia să ghicească, că după argumentele aduse, este sigur că nu mai văd în faţa lor pe criminalul ordinar Dumitru Christea, ci pe patriotul luminat şi cinstit, care, văzând prin ziare că Iani Papaianis a fost somat să părăsească Bucureştiul – ca unul ce făcea propagandă ca să rămâie Regiunea Coriţei pentru totdeauna anexată Greciei şi nicidecum Albaniei independente, cum se fixase la conferinţa de la Londra – la care somaţie acest grecoman periculos ceruse concursul cumnatului său, ca să fie bătut tânărul Pema, văr cu acuzatul de azi, dânsul, neputând suporta această insultă şi aducându-şi aminte de amestecul lui Iani Papaianis în masacrele de la Coriţa, în contra fraţilor Balamace şi câtorva naţionalişti albanezi, n-a stat la îndoială ca să-şi răzbune pe compatrioţii săi, cu care de altfel declară cu n-avea nicio legătură de rudenie”, consemna Tribuna albano-română.

 

30.000 de români în regiunea Coriţei

Avocatul Radu Rosetti le-a vorbit juraţilor despre masacrele din Coriţa, povestite de Mircea dela Mare, apoi le-a împărţit o altă broşură, “Comunitatea românească din Coriţa”, în care era descrisă activitatea preotului martir Balamace, în calitate de preşedinţe al comunităţii, care, pe lângă şcoală şi biserică, înfiinţase societăţi cultural-economice filantropice. El a zugrăvit chinurile pe care le-au îndurat fraţii Balamace şi cinci rude de ale lor de la antarţii epiroţi coordonaţi de arhierul Ghermanos care era secondat de Iani Papianis Spiţerul. Banda lui Ghermanos a fost arestată de jandarmii olandezi, care asigurau ordinea în regiune, şi închisă la Elbassan, de unde a fost făcută scăpată.

Combătând rechizitoriul pro curorului, avocatul Rosetti a arătat că în Macedonia şi Albania trăiau peste 600.000 de români, dintre care peste 30.000 în regiunea Coriţei, oraş aflat acum în Albania, iar de acolo au venit la nord de Dunăre Andrei Şaguna, filantropul Gojdu, Take Ionescu, Dimitrie Bolintineanu etc. În încheiere, el le-a arătat juraţilor chipul preotului Haralambie Balamace, spunând: „Că acest martir al neamului a fost chinuit ca Iisus Christos, ciopârţindu-l în faţa fratelui său Sotir, pe care l-au doborât antarţii din ordinul ofiţerilor greci, împungându-l cu baionetele chiar sub ochii fratelui său în agonie. Actele oficiale ale jandarmeriei olandeze dovedesc că printre instigatorii care au pus la cale masacrele împreună cu arhiereul grec Ghermanos a fost şi Iani Papaianis Spiţerul, care a fost arestat şi dus la Elbassan”. După câteva minute de deliberare, juraţii au pronunţat achitarea lui Dumitru Christea.

 

Martiriul părintelui Haralambie Balamace

Pe data de 23 martie 1914, părintele Haralambie Balamace, împreună cu alți aromâni, era martirizat, jupuit de viu și străpuns cu baioneta, pentru faptul că slujea în limba română și se lupta pentru identitatea românească. Aceştia fac parte dintr-o serie de circa 1.000 de români din Balcani, învățători, profesori, preoți, dar și simplii elevi care au fost uciși în condiții bestiale de către antarții greci pentru că apărau identitatea românească și slujeau comunităților din care făceau parte în limba română, dialectul aromân sau dialectul meglenoromân.

În timpul campaniilor întreprinse de antarţi în 1912, preotul Haralambie Balamace din Coriţa, alături de alte notabilităţi româneşti din localitate, fusese maltratat pentru utilizarea limbii române, trimiterea copiilor la şcolile româneşti şi îndrăzneala de a fi cerut înfiinţarea unei episcopii a românilor din Balcani. La puţin timp, preotul român a fost eliberat la intervenţia lui Take Ionescu la primul-ministru Venizelos al Greciei.

 

Excomunicat de Patriarhia Ecumenică

Considerat un exponent al românismului, ca unul care înfiinţase primele şcoli româneşti în Albania şi Epir, care pledase în fruntea delegaţiei româneşti la Constantinopol pentru înfiinţarea unei episcopii a aromânilor şi alegerea unui titular, şi ca unul care a militat pentru recunoaşterea naţiunii române din Turcia europeană ca millet (naţiune), alături de cel grecesc, preotul Balamace era vizat permanent de grupurile de grecomani şi antarţi care activau pentru autonomia şi chiar alipirea ţinuturilor epirote din sudul Albaniei la Grecia. Se spunea despre el, potrivit ziarului Lumina, că este chiar excomunicat de Patriarhia Ecumenică, atât pentru faptul că înfiinţase primele şcoli româneşti din Albania şi Epir şi că îi încuraja pe etnicii albanezi la educaţie în limba maternă, dar mai ales că slujea în dialectul aromân în paraclisul din Coriţa şi în biserica românească din Pleasa.

„Nu cred să fiu chinuit mai mult decât Iisus Hristos”

Momentul culminant s-a consumat de praznicul Învierii din 1914. În contextul retragerii trupelor greceşti din sudul Albaniei şi preluarea teritoriului de către jandarmeria albaneză sub conducerea militară olandeză, la semnalul clopotului care trebuia să vestească marele praznic al creştinătăţii, bande de grecomani şi antarţi au înconjurat locuinţele din cartierul românesc din Coriţa. Românii au fost jefuiţi de avutul lor, maltrataţi, li s-au incendiat sau distrus casele şi au fost obligaţi să declare că nu-şi vor mai trimite copiii la şcolile româneşti.

Unii români, în frunte cu preotul Haralambie Balamace, au fost somaţi să iasă din case, pentru a fi duşi la marginea oraşului, apoi maltrataţi, umiliţi, mutilaţi şi ucişi. Despre cum a fost tratat părintele Balamace există mărturii, printre care şi cea a fiicei lui: „Venind la casa noastră antarţi, soldaţi şi grecomani, aducând cu dânşii şi bidoanele de petrol pentru incendierea casei, au invitat pe tatăl meu şi pe unchiul Sotir să se predea şi să nu opună nici o rezistenţă din ordinul mitropolitului şi al ofiţerilor şi că vor fi duşi la Mitropolie pentru explicaţii. Au ieşit din casă, fără să se opună. Deodată, amândoi au fost luaţi în bătăi cu paturile de puşcă şi când un soldat i-a tras o palmă pe obraz, el a întors cealaltă parte, zicându-i: «Loveşte şi pe partea aceasta, căci nu cred să fiu chinuit mai mult decât Iisus Hristos. Ştiu că mor pentru dreptate şi pentru naţiune!». După ce i-au întors în casă luându-le toţi banii, precum şi alte obiecte de valoare, i-au dus afară din oraş. Modul brutal în care au fost omorâţi nu se poate descrie. Figurile lor nu se puteau distinge de înţepăturile baionetelor, afară de părintele care nu era străpuns la obraz, dar a avut mai multe lovituri de baionetă pe corp şi mutilat într-un mod oribil“.

Potrivit anchetei efectuate ulterior de autorităţile albaneze, sub supravegherea reprezentanţilor Marilor Puteri, la masacrul de la Coriţa au fost implicaţi în mod direct grecomani şi soldaţi greci, deghizaţi în antarţi, iar ca autori morali au fost indicaţi mitropolitul grec Ghermanos de Coriţa şi oficialităţi ale guvernului de la Atena.