Continuând povestea, am mers în piață, am mers la un țigan și am luat un telefon cu 20 de lei. Am sunat-o pe maică-mea, i-am explicat extrem de grăbit ce s-a întâmplat, cât de coerent am putut pentru că încă nu mă obișnuisem cu ideea, iar ea printre plânsetele pe care le avea din cauza faptului că nu știa unde sunt și ce am făcut, a reușit să mă calmeze spunându-mi că nu mă închide nimeni, că decizia nu e definitivă și că poate fi atacată prin apel, lucru pe care deja l-a făcut avocatul. Și pentru a doua oară am simțit că ăla a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
Ca să mai scurtez din articol că scriu de vreo trei ore și nu pot să iau fiecare lucru în parte într-un singur articol ca să-l detaliez și o singură zi nu îmi ajunge pentru treaba asta, dar e posibil ca pe viitor să revin și cu partea a doua dacă o să consider necesar – între timp dosarul a intrat în apel, iar în iulie 2017 am fost la ședința de judecată unde mi s-a acordat un nou și ultim termen pentru a îmi pregăti apărarea, cu mențiunea explicită făcută de judecător că „ăsta chiar e ultimul termen. La următorul luăm soluția definitivă”. Lucru care m-a făcut chiar în acel moment să iau propria mea decizie definitivă că nu o să las lucrurile în voia sorții și că o să decid singur și prin propriile mijloace dacă merg sau nu la pușcărie, că nu o să aștept din nou decizia unui alt om în privința libertății și vieții mele.
Astfel că am deliberat. O să fac bani și o să fug. Plec din țară. Îmi schimb înfățișarea, îmi fac acte, fac rost de bani iar după pa și pusi. Mă duce capul cât să mă descurc să fac și bani și să nu fiu nici prins. Gaborii sunt idioți și nu or să poată face nimic.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
