Obișnuiam să fiu o simplă cană de lut. Nu foarte înaltă, dar destul de lată. Eram acoperită de culori pale, culori care induceau oamenilor ce mă priveau o stare de nepăsare.

Cândva, acestea fuseseră aprinse, vii, dar, odată cu trecerea timpului, s-a așezat peste mine praful cotidianului, ușor obraznic în monotonie. Stăteam, întotdeauna, pe tejgheaua putredă a unei prăvălii uitate de lume, urmărind cum vin și pleacă oameni grăbiți.

Deznodământul era mereu același: nu mă voia nimeni. Dar nu mă deranja. Mă obișnuisem cu această viață. Cunoșteam pe toată lumea, știam care era rânduiala lucrurilor în prăvălie și chiar mă consideram importantă. Mi se părea că fără mine prăvălia ar fi fost alta. Îmi făcusem o reputație. Eram, poate, cel mai vechi exponat și, chiar dacă pare puțin ciudat, simțeam că toate celelalte vase de lut îmi purtau un soi de respect. Îmi dispăruse, aproape total, din cap ideea că poate, într-o zi, voi fi cumpărată de cineva, așadar îți poți imagina șocul suferit de mine în momentul în care acea zi a venit.

Auzul parcă mi se înfundase

Nici nu îmi amintesc când femeia bătrână a trecut pragul prăvăliei, fiindcă mă dezobișnuisem să fiu atentă la oamenii ce intrau în ea. Ei nu aveau treabă cu mine, eu nu aveam cu ei și, astfel, ne complăceam în ignoranță. Am fost cuprinsă de un sentiment de panică atunci când am simțit degetele uscate ale bătrânei cuprinzândmi toarta și ridicându-mă de pe lemnul vechi al tejghelei. Bătrâna chiar avea de gând să mă cumpere. Totul s-a petrecut foarte repede. Auzul parcă mi se înfundase și nu puteam deloc să deslușesc vorbele ce însoțeau cruda-mi expatriere.

În câteva clipe, am simțit cum mă cufund în lâna moale a trăistuței de pe umărul răpitoarei mele, iar apoi întunericul m-a invadat. Singura dovadă a viețuirii mele în acea prăvălie era, acum, o urmă amărâtă ce zăcea, cu nepăsare, pe locul unde altădată stătusem eu, cana de lut. Tot ce îmi mai amintesc este vacarmul infernal ce m-a izbit la ieșirea din prăvălie. Lumina de afară pătrundea, cu violență, în trăistuță, sub forma unor săbii de lumină ce străpungeau lâna dintr-o parte în alta. Ce a urmat, nici nu mai contează. Am adormit, iar, când m-am trezit, legănatul moleșitor, în care mă aflasem înainte, se oprise. Eram în casa bătrânei.

Mănăstirea Oașa

Nu îți poți închipui câți copii avea femeia asta! Atât ea, cât și ei, aveau, însă, niște nume tare ciudate. Din câte am reușit să aud din ce se vorbea prin casă, bătrâna se numea Șansa. Cum să îți pui un asemenea nume? Și cum, purtând-ul pe acesta, poți să îți permiți să dai buzna în viața cuiva, așa, cu nesimțire? Acestea erau câteva dintre întrebările care mă frământau în acel moment, urmând ca, abia la sfârșitul călătoriei mele, să înțeleg cât adevăr purta numele bătrânei. Nu am zăbovit mult în acea casă. Una dintre fiicele femeii m-a luat cu ea într-o călătorie.

Această fată se numea Tabăra. Așadar, iată-mă escaladând Munții Șureanu în trăistuța tradițională a Taberei. Urma să petrec doua zile la Mănăstirea Oașa, unde, din prima clipă, am fost invadată de o pace de nedescris. Am urmărit, cu nesaț, pregătirea sălii ce urma să primească colindătorii în seara de Ajun. Ba chiar am fost atât de prezentă acolo, încât sunt mai mult ca sigură că am contribuit și eu la decorarea ei. Înainte de începerea propriu-zisă a binecuvântatei seri, Tabăra m-a cufundat în apă rece și m-am simțit apoi mai curată ca oricând. E ca și la spovedania oamenilor, când aceștia își spală sufletele și devin vlăstare vii ale purității. Așa mă simțeam și eu acum.

Lumânări albe și roșii

Purtată apoi, cu blândețe, pe palmele Taberei, am ajuns la loc de cinste, pe masa maiestuos sculptată, ce se bucura de prezența ei în acel colț de Rai. Lumânări albe și roșii își fluturau entuziaste părul de un portocaliu aprins și am putut simți și eu nerăbdarea lor. Toate lucrurile de pe acea masă erau copleșite de emoție: bomboanele, smochinele, alunele, feliile de cozonac și chiar și cetinile frumos împletite și paiele aurii, ce îmbrățișau cu delicatețe nucile, merele și portocalele.

În aer plutea o stare de iubire molipsitoare și un altruism înălțat la cote amețitoare. Am întâlnit aici o mulțime de alte căni de lut care așteptau seara cu un entuziasm căruia mi-era cu neputință să mă împotrivesc. Am amuțit când sala a început să se coloreze, cu o rapiditate uluitoare, cu peste o sută de tineri, îmbrăcați în costume populare din toate zonele țării, ce s-au așezat, cu dibăcie, pe pânza fină a frumosului tablou ce prindea viață sub ochii mei. Stăteam și le priveam cu admirație frumoasele veșminte, fiind cuprinsă de o mică fărâmă de invidie. Apoi m-a săgetat un gând: ce prostuță sunt! De ce invidie? Și eu, la rândul meu, eram pictată cu motive tradiționale. Așadar, și eu purtam strai popular!

Seara de Ajun

Pe toată durata serii, am fost copleșită de o bucurie inexplicabilă. Eu eram mereu umplută cu suc, ceai sau apă, la fel ca și sufletele tinerilor ce erau umplute de frumoasa varietate a colindelor, colinde ce îmi făceau lutul să vibreze cu putere. Acesta părea acum că s-a metamorfozat întrun mănunchi de colinde. Aveam senzația că urmează să mă sparg în zeci de cioburi, dar nu în cioburi de lut, ci în cioburi de colindă. Culorile mele erau, din nou, vii.

Și erau chiar mai vii decât le avusesem la început. Pe lângă apa rece în care fusesem cufundată și care îndepărtase praful așternut pe mine în prăvălie, colindele își coborâseră și ele pensula bucuriei pe trupu-mi plăpând, dând viață straiului meu popular. Seara de Ajun a reprezentat doar începutul călătoriei. Tabăra m-a luat în trăistuța ei și m-a purtat cu ea peste tot, vreme de 4 zile. O să sar peste abundența detaliilor și o să îți povestesc, pe scurt, ce am trăit în acest timp. Ziua colindam satele și orașele din jurul Găbudului, pe ale cărui plaiuri pitorești poposeam noaptea pentru a ne odihni. Am văzut o mulțime de locuri, am intrat în zeci de case, la oameni care, deși nu ne cunoșteau, ne-au primit ca și pe copiii lor.

În aceste zile am fost acoperită de o avalanșă de sentimente: bucurie, iubire, toleranță, altruism, recunoștință. Am oferit iubire, bucurie, iar acestea s-au întors, înzecit, la noi. Am simțit recunoștință în plânsul bătrânei văduve ce ieșise la poarta casei ei, în lacrimile din ochii gazdelor și ai oamenilor adunați în biserică. Da, am luat și eu parte la tot. Sunt tare mândră că mă pot introduce și pe mine în conceptul de „noi”. Și toate acestea datorită Taberei

Nimic în viață nu e întâmplător

Pe parcursul acestei expe riențe, m-am simțit foarte plină. Este ca și când cineva m-ar fi uitat la gura unui izvor și ar fi lăsat bucuria din el să curgă nestăvilit. Așadar, m-am umplut atât de tare de ea, încât aceasta a dat pe afară. Și a tot continuat să dea. Și știi care e partea cea mai frumoasă? Nu se mai termina. Aveam toată bucuria din lume să o împart cu ceilalți. Însă, ca orice lucru frumos, nu putea dura la nesfârșit. Așadar, la final, Tabăra m-a redat celei ce m-a luat din prăvălie.

Întoarsă la casa Șansei, aceasta mi-a spus cu blândețe că a venit vremea să cumpere o altă cană. Nu m-am supărat. Îmi doream, extrem de mult, ca și alte căni să simtă binecuvântarea bătrânei Șanse, binecuvântare care pe mine mă copleșise. Drept urmare, am ajuns, iar, pe raft. Diferența era că, de data asta, eram plină și curată. Timp de 5 ani, în perioada Crăciunului, Tabăra m-a luat cu ea. Și, de fiecare dată, m-am întors cu mai multă bucurie. Am mai îmbătrânit acum și nu mai pot să o însoțesc pe Tabăra, dar bucuria încă o simt, e vie. Totuși, să nu crezi că Șansa a venit la mine din întâmplare.

Nimic în viață nu e întâmplător. Cineva, acolo Sus, ține la mine, așa cum sunt, o bucată de lut, neînsemnată. Așadar, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mă iubește mai mult decât merit.