Au fost sute de mii de oameni, români şi de alte naţionalităţi, care, în anii comunismului, şi-au încercat norocul la graniţe. Căutau să iasă din ţarcul comunist, din ţările Europei de Est, pentru a ajunge în Occident şi a începe o viaţă nouă în libertate. Numai că legile din statele lor îndreptau armele grănicelor spre interiorul ţării, nu spre exterior, aşa că mulţi dintre cei care au încercat să fugă, trecând ilegal frontierele, au sfârşit ucişi. Evenimentul zilei vă prezintă o serie de mărturii despre reuşită şi eşec, despre fenomenul frontierist din România şi Europa de Est, o lecţie de istorie niciodată predată în şcoli şi un subiect încă ignorat la nivel oficial. Un fragment de istorie recentă care este doar amintit într-unul dintre cele mai importante instrumente în procesul condamnării crimelor comunismului, „Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”.

Când l-am contactat, tocmai răsfoia un atlas şi întinsese hărţile pe masă. Se pregătea să vină în România, după 46 de ani. Ni s-a părut ireală coincidenţa ca doi jurnalişti din România, interesaţi de fenomenul frontierist, să-l fi contactat pe vest-germanul care trecuse ilegal graniţele ţării lor, spre Iugoslavia, tocmai când el se decidea să o revadă. Trecuseră 46 de ani şi el nu a uitat nimic, niciun detaliu. Peter Mibus este protagonistul acestei poveşti. Este german din Berlin, iar acum 49 de ani locuia în Berlinul de Vest, deci era un om liber să circule în lume. Cu toate astea, a decis să-şi pună în pericol atât libertatea, cât şi viaţa, pentru a-şi scoate din Berlinul de Est, comunist, marea iubire, pe Ursula Wolf – Uschi – cum o numea el.

După 46 de ani, Peter a decis să refacă, fără Uschi, traseul acestei aventuri al cărei punct nevralgic îl reprezintă România. Coincidenţa prea mare fiind, am stabilit că, atunci când ajunge în România împreună cu cele două fiice ale sale, cu care intenţiona să îşi refacă traseul din 1970, să ne vedem la Timişoara. Şi să îi scriem povestea „din mers”, refăcând împreună ultima parte a traseului, cea mai spectaculoasă, cea a evadării din comunism. „Dacă n-ai iubit cu adevărat, nu vei înțelege alegerile mele“, ne-a mărturisit, privind în gol, Peter Mibus, acum pe malul românesc al Dunării, la Moldova Nouă.

După patru decenii și jumătate, neamțul de 69 de ani s-a întors în 2016 în România, la insisțentele fiicelor sale, Sophie și Anna, ca să le arate pe unde a trecut Dunărea înot în noaptea de 22 spre 23 iulie 1970, gest care i-a schimbat complet viața. Peter Mibus este, probabil, singurul vest-german care a trecut Dunărea ilegal în anii comunismului. „Știu, știu. O să îmi spuneți că nu avea rost să fac asta, când aveam pașaportul vest-german la mine. De aceea trebuie să știți întreaga poveste”, ne-a liniştit germanul, pregătindu-ne pentru o poveste ca un scenariu de film artistic. S-a născut în Berlinul de Est în 1947.

Tatăl său era arhitectul primei centrale de transformare a deșeurilor menajere în energie. În 1960 a fugit în Berlinul de Vest. Peter și mama sa au ajuns după două săptămâni. Zidul Berlinului nu apucase să fie ridicat.

Era student

Au devenit cetățeni vest-germani, iar traiul lui Peter a fost mult mai ușor. La 22 de ani avea mașină, era student și avea intrare în Berlinul de Est. Așa a cunoscut-o pe Ursula. „Uschi a mea făcea autostopul când ne-am cunoscut. Am oprit și am invitat-o în mașină. A zis că nu se urcă în mașina unui vest-german. Atunci am întrebat-o dacă putem să ne întâlnim în alte condiții. A fost de acord. Așa am început să ne scriem. Avea 24 de ani și era profesoară”, își amintește cu nostalgie Peter. După nici trei luni de relație, el era convins că ea este aleasa inimii sale și că trebuie să trăiască împreună în Vest. „Întâlnirile noastre se încheiau puțin înainte de ora 12, fiindcă legea ne impunea să mă întorc în Berlinul de Vest înainte de miezul nopții. Nu mai puteam continua așa. Am decis să o aduc în Vest. Granița terestră germano-germană era mult prea păzită și periculoasă pentru a risca. Așa am optat pentru România și pentru Dunăre, fiindcă amândoi știam să înotăm bine, şi nici nu ne imaginam că în România paza era atât de strictă”, ne-a explicat Peter.

Nu fusese în România

Peter nu fusese niciodată în România și nici nu știa prea multe despre brutalitatea Securității față de frontieriști, faţă de cei care îşi riscau viaţa la frontierele României, în speranţa de a trăi liberi, în Occident. Soarta a vrut ca prin România să încerce să fugă şi alţi cetăţeni ai lumii comuniste, majoritatea est-germani. Dar au mai fost şi alţii din lagărul comunist – cehoslovaci, bulgari, polonezi, cetăţeni din URSS etc, iar ei sunt consemnaţi în dosarele fostelor servicii secrete din Germania Democrată (STASI) şi din Republica Socialistă România (Securitate). În 12 ani de la înfiinţarea RDG, din 1949 până la construirea Zidului Berlinului, în 1961, peste 2,5 milioane de oameni au fugit din Germania de Est prin Berlin. Numai că apariţia Zidului a schimbat complet datele problemei. Au fost 800 de est-germani care au venit special în România, să treacă în Iugoslavia şi de acolo în Vest, şi zeci de mii de români. Aceştia erau frontieriştii.

Decizia

În câteva săptămâni au primit amândoi viză de tranzit pentru Cehoslovacia, Ungaria și România, indicând Bulgaria ca destinație finală de concediu. „Varianta cea mai simplă era obținerea unui pașaport vest-german fals pentru Uschi, însă nu aveam banii necesari, eram un simplu student. Așa că Uschi a urcat în trenul pentru Praga din Berlinul de Est, iar eu am pornit cu mașina în aceeași direcție, din Berlinul de Vest. Acolo ne-am reîntâlnit și am petrecut o noapte împreună. A doua zi am ajuns la Budapesta, la niște prieteni. La plecarea spre România, am decis să vedem care e situația la granița ungaro-iugoslavă. Barierele pe autostradă erau după o curbă fără vizibilitate și am ajuns direct la graniță. Nu mai puteam întoarce. Pe lângă grăniceri a sosit și un reprezentant al serviciilor secrete ungare. Conveniserăm dinainte un plan: să spunem că Uschi e autostopistă, că am luat-o din Budapesta și ne îndreptăm amândoi spre România, dar am greșit drumul”.

Au vândut dresuri la Timişoara

Dupa câteva ore de interogare, cei doi au fost întorși din drum și au ajuns la Nădlac. Uschi mai fusese în România. Prima lor oprire a fost în Piața Unirii din Timișoara. „Aici era strada care ducea spre Oraviţa. Aici am oprit. Piața arată altfel acum. Veniserăm cu câteva perechi de dresuri, pe care i-am vândut. Am dat și un radio. Aveam 400 de mărci vest-germane, 10 mărci est-germane și leii primiți pe produsele vândute”, şi-a amintit Peter.

Drumul continuă spre Oraviţa, dar aici traseul lui Mibus o ia prin munți spre Cărbunari, pe un drum forestier și nu pe ruta actuală prin Naidăș și apoi de-a lungul Dunării. „Aveam o hartă a Europei de Est din 1968. Mie îmi indica drumul prin Cărbunari ca fiind singura variantă. Așa am ajuns în Moldova Nouă. Ne-am cazat la o pensiune. Din păcate, nu mai există clădirea aceea. Am intrat într-un restaurant cu terasă în grădină, nu mai există nici ea, și am stat de vorbă cu șvabii de aici. Pentru a elimina orice suspiciune, le-am zis că suntem vest-germani și că a doua zi urmează să mergem cu mașina în Iugoslavia”, a explicat el modul în care cei doi au încercat să îşi justifice prezenţa în zonă, fără a atrage suspiciuni asupra lor. S-a împrietenit cu doi șvabi și a doua zi s-au plimbat împreună de-a lungul malului.

Emoţii la Dunăre

  1. Sosirea la Moldova Nouă și reîntâlnirea cu Dunărea au fost emoționante pentru Peter. Ne-am apropiat de Coronini. Dunărea se îngustează. „Aici a sărit un grănicer dintr-un tufiș și a început să gesticuleze cu arma în mână. I-am arătat pașaportul vest-german și i-am spus că ceilalți trei sunt români. M-a crezut, n-a mai verificat. Am fost mereu amabil cu toată lumea și mi-am păstrat calmul. Episodul România m-a ajutat în viață, fiindcă nimic nu mi s-a mai părut greu sau imposibil”, ne-a spus Mibus, care s-a fotografiat acum cu mândrie cu doi poliţişti de frontieră care ne ieşiseră în drum. „Uite, acum suntem prieteni! Ce s-ar fi întâmplat acum 46 de ani!”, a exclamat Peter la poză. 1970. Doar insula de la Moldova Nouă îi dădea fiori. „Mi-era că vom sări în apă și curentul ne va impinge pe tronsonul de pe partea românească”. Au ales să fugă în acea seară. Au condus câțiva kilometri de la Moldova Nouă în direcția Naidăș. Au lăsat mașina Volkswagen pe un drum de câmp şi s-au apropiat de Dunăre printr-un lan de grâu. „Aici e stâlpul de înaltă tensiune unde am zăbovit câteva minute. Era noaptea de 22 spre 23 iulie. Am ajuns în pădurea de pe marginea apei. Era 01:00 noaptea. Eram într-o zonă mlăștinoasă. Treceau grănicerii cu barca. Farul lor bătea vreo 50 de metri în pădure. Ne-am ascuns. Am așteptat încă o oră. N-au mai venit. Atunci am știut că avem fix o oră la dispoziție să trecem. Nu aveam echipament neopren, nici nu ne-am uns cu ceva, ne-am lăsat în apă cu spatele. După doar câțiva metri am observat uriașul turn de control din spatele nostru. Era luna plină. Vizibilitate bună, dar tocmai fuseseră inundații, iar Dunărea era plină de gunoaie și bucăți de lemn. Ne trăgeam reciproc cu o funie din haine. Harta, binoclul și ce mai aveam le-am lăsat în mașină. Pe la jumătatea râului, apa rece și-a făcut efectul. Nu mai puteam. Uschi a fost cea care m-a tras la mal. Eram pe malul sârbesc. Am reușit!“.

Peter Mibus nu era conștient de pericole, nici de faptul că prezența sa în apă reprezenta un risc dublu. „Știu. Toată lumea îmi spune asta, dar ce fel de bărbat aș fi fost eu să îmi las iubita singură în apă și să îi spun că o aștept pe partea cealaltă? Nu puteam să fac asta”, şi-a explicat el gestul nebunesc de trece ilegal graniţa unui stat comunist.

Drumul spre Vest

Au luat autobuzul spre Pozarevac, apoi alt autobuz spre Belgrad. „Eram uzi amândoi. Iugoslavii erau prietenoși. Era 05:00 dimineața, nu ne-a turnat nimeni. Știam că trebuie să ajungem la ambasada Republicii Federale Germane (RFG) din Belgrad, că avem dreptul și ei obligația să ne emită pașapoarte de vest-germani. La ambasadă ne-au băgat într-o cameră, unde am dormit puțin. Ne-au dat bani să ne cumpărăm biletele de tren spre Germania și i-au eliberat lui Uschi pașaport vest-german. Nu aveam vize de intrare în Iugoslavia, ceea ce era o problemă, dar ni s-a transmis să spunem la graniță că avem probleme grave acasă și ne grăbim, de aceea nu mai avem timp să mergem la Miliţie să cerem viza de intrare“.

Visul devenit coşmar

Au ajuns cu bine în Germania de Vest, iar în septembrie s-au căsătorit. După doar câteva luni, Uschi a rămas însărcinată. Visul care devenise realitate avea să se transforme în coșmar într-o clipă. Uschi a fost diagnosticată cu cancer la plămâni. Verdictul medicilor: speranță de viață de maximum 6 luni. Supusă la tratament prin radiații, ea a pierdut sarcina. „Au spus șase, dar a rezistat 11 luni”, a izbucnit în lacrimi Peter Mibus, iar fetele lui, din altă căsătorie, au sărit să îl consoleze. Peter s-a recăsătorit după 10 ani de la moartea lui Uschi, iar Sophie și Anna au rezultat din această uniune.

Răzbunarea

Înfuriat pe sistemul comunist din Germania Democrată și pe faptul că serviciul secret est-german STASI nu i-a permis lui Uschi să își mai vadă părinții după fuga din RDG, nici ca ei să participe la înmormântarea fetei lor, Peter a încercat să se răzbune. I-a sfătuit prin intermediari pe câțiva prieteni să fugă și ei din RDG via Moldova Nouă. În 1971 a încercat Siegfried, însă a fost arestat. Era și tanchist în Armata RDG, astfel că a fost condamnat la 7 ani de închisoare. Între 1972 și 1974 a trecut fraudulos două persoane din RDG în RFG. Și-a transformat mașina în zona portbagajului astfel încât să încapă acolo, ascunsă, o persoană. După 1989, de curiozitate, Peter Mibus și-a obținut dosarul de la arhivele STASI. „Ce am văzut acolo m-a oripilat. STASI îi pregătise lui Uschi solicitare de recrutare ca agent în Berlinul de Vest. Au început să ne spioneze prin prieteni din momentul plecării ei din RDG. Ani de zile au încercat să afle cum reușise ea să fugă. Actele arată că nu exista o colaborare grozavă între STASI și Securitatea românească la acea vreme. Inițial au susținut că am fugit prin Ungaria, apoi prin Bulgaria. Securitatea română n-a transmis nici o informație despre mașina vest-germană găsită în apropiere de Moldova Nouă. După 1974 au fost informați că am trecut prin România. STASI știa că urmează să scot fraudulos persoane din RDG, dar agenţii săi erau convinși că sunt capul unei rețele de cărăuși și așteptau momentul potrivit pentru anihilarea întregii rețele. M-am oprit la timp. Am fost urmărit în Berlinul de Vest de la 5 dimineaţa la 12 noaptea, zi de zi”, a povestit Mibus.

Dacă a regretat fuga prin România și de ce s-a întors abia acum la locul care i-a schimbat viața sunt întrebări care îl macină. „Este un destin trist și oricât de norocoasă a fost fuga noastră, ceea ce a urmat a fost mult prea crunt. N-am mai venit în România fiindcă amintirile dureroase nu pot fi descrise în cuvinte. Tot ce v-am povestit s-a întâmplat în realitate. Orice cuvânt în plus, orice tentă de grandomanie ar fi o jignire a memoriei răposatei mele soții. Orice act de curaj nebunesc poate fi justificat într-un singur fel: am iubit cu adevărat”.

Ne-am despărţit de Peter cu o naturală convingere că ne vom revedea, aşa cum naturală a fost şi întâlnirea noastră, pe care o datorăm Internetului. Uneori e bine să încerci, chiar dacă pare improbabil!

Te-ar putea interesa și: