POSTELNICU: "Nu suntem toţi hoţi, cerşetori sau corupţi".
Nu toţi politicienii sunt ticăloşi, nu toţi profesorii sunt incompetenţi şi nu toţi doctorii sau funcţionarii sunt şpăgari. Se întâmplă şi lucruri bune în România. Aşa se apără românii când îşi simt breasla, colţul lor de „lume“, atacate sau aspru criticate.
Există o anumită doză de firesc în dorinţa de a nu accepta cu uşurinţă generalizările vreunui jurnalist însetat de senzaţional sau constatările vreunui birocrat prost informat din Vest. În doze mici, orgoliul şi amorul propriu pot fi benefice. Ştim că România are doctori profesionişti, care nu abdică de la jurământul lui Hipocrat. Şi mai ştim că există profesori competenţi care nu fac barter cu note contra sex, aşa cum există judecători care încearcă să facă dreptate sau poliţişti şi funcţionari care refuză şpaga.
Problema este că tendinţa de autoprotecţie în faţa agresiunii - fie ea fizică, verbală sau de altă natură - pare să fi devenit unicul scut de apărare într-o societate în care stridenţa acoperă decenţa, cacofonia acoperă armonia, iar praful acoperă, se pare, tot ce-a mai rămas. Pericolul vine din incapacitatea românilor cu bun-simţ de a reconcilia universul individual, în care e loc de generozitate şi de mai bine, cu universul colectiv, în care trebuie să se supună regulilor unei societăţi agresive şi haotice, în care nu se mai regăsesc şi care nu-i mai reprezintă.
Chiar dacă reducerea la stereotipuri unidimensionale poate fi o dovadă de comoditate din partea celor care evaluează injust România, nu este suficient să răbufnim cu un „Hai, lăsaţi-ne, că nu suntem toţi hoţi şi şpăgari!“. Când autovictimizarea sau retragerea în colţul „curat“ de lume pe care ni l-am creat devin unica ripostă, riscăm noi să devenim, cu sau fără voie, complici la perpetuarea aceloraşi imagini. Retragerea permanentă într-un univers paralel, ferit de tirania prostului-gust şi a şpăgii, nu este benefică pe termen lung.
În căutarea unei soluţii de reconciliere, poate ar fi util să începem prin a ne întreba de ce anumite stereotipuri au ajuns să fie sinonime cu numele României sau al profesiei din care facem parte? De ce crede Occidentul că vindem copii? De ce crede lumea că jurnaliştii sunt aserviţi unor moguli sau interese oculte? De ce cred părinţii că profesorii sau doctorii nu vor decât şpagă? De ce şi cum putem schimba nu percepţia, ci realitatea?
În lipsa unor alternative care să înlocuiască stereotipurile, poate că cel mai mic rău (sau cel mai mare bine) pe care-l putem face este să nu mai tolerăm corupţia, prostul-gust, minciuna şi să nu ne baricadăm în universul nostru paralel. Când devine muţenie şi un mod de a suporta abuzul, tăcerea nu mai e de aur. Autoizolarea de vacarmul cotidianului românesc nu mai poate fi un mecanism de supravieţuire, deoarece, la 18 ani de la căderea comunismului, simpla supravieţuire nu poate şi nu mai trebuie să mai fie o opţiune.
România decenţei şi a bunului-simţ nu are opţiunea de a se resemna la statutul de minoritate tăcută. Acea resemnare îi permite României şpăgare şi neruşinate să devină majoritară, iar între dictatura majorităţii şi tiranie nu mai rămâne decât un pas.
Recomandările noastre
