Capacitatea sa de analiză și profunzimea cunoașterii l-au făcut util și necesar multor conducători actuali ai României, de la șefi de stat până la șefi de servicii de informații. Generalul Iulian Vlad este unul din cei mai respectați oameni din zona de intelligence, lucru pe care l-am auzit, dar și l-am constatat personal, de multe ori. 

Generalul Iulian Vlad are admiratori și contestatari și eu trebuie să spun deschis că mă număr printre cei care îl apreciază pentru ceea ce a făcut înainte și după 1989. Este adevărat că după 27 de ani de democrație și 25 de ani de presă gândesc cu totul altfel, dar lucrurile pe care le-am afl at în această perioadă, direct sau prin intermediul altora, m-au dus în această direcție. 

Nu consider că Securitatea a fost o instituție de binefacere, căreia niște răuvoitori i-au stricat reputația, ci a fost un serviciu de informații temut în interiorul și în exteriorul țării. Comparația între trecut și prezent se poate face oricând, numai că toți parametrii de control ar fi în defavoarea vremurilor actuale. 

Mai mult, generalul Iulian Vlad a dat dovadă de bărbăție, neexecutând în câteva momente-cheie ordinele lui Nicolae Ceaușescu, iar ordinul său din 1989 ca toți ofi țerii DSS să sigileze armele în unități și să se ducă acasă (poate) a evitat o baie de sânge. Ultimii ani ai lui Nicolae Ceaușescu – din 1986 generalul Vlad a devenit șeful Departamentului Securității Statului, D.S.S. – au fost marcați de prezența sa în fruntea celei mai temute instituții de forță din România.

Un sentiment de teamă domina orice conversație sau atitudine politică, în aer plutind teama că poți fi “ascultat” sau “turnat”. Comparând cu anii 50, această teamă era bazată mai mult pe imaginea de forță a Securității decât pe realitatea represiunii.

Nu vreau să susțin că Securitatea era o instituție de artă și cultură, ci că modul de gestionare a cazurilor care interesau în cel mai înalt grad conducerea României Socialiste se schimbase substanțial. Iar Generalul Iulian Vlad a avut un rol important în schimbarea abordării. 

Dacă comparăm Securitatea lui Ceaușescu cu vremurile pe care le trăim, ne dăm seama că instrumente moderne de represiune, de tip “Binom” , care se bazează pe sute de mii de mandate de interceptare, pe denunțuri și mărturii false, pe abordări la limita legii și articole din Codul Penal pe care nimeni nu are curajul să le schimbe, deși au fost declarate neconstituționale, fac din Securitate un model care poate fi inclus într-o comparație onestă. 

Iar rezultatul nu este neapărat în defavoarea ei. Astăzi publicăm a doua parte a interviului pe care Generalul Iulian Vlad l-a acordat revistei Periscop, publicația Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe. Autorii lui sunt doi foști ofi eri de rang înalt din SIE, generalul de brigadă (r) Petru NEGHIU și colonel (r) Alexandru OMEAG.

Faptul că doi foști ofi țeri SIE i-au luat acest interviu are o valoare aparte, dând o cursivitate interesantă relatărilor fostului conducător al principalului serviciu de informații al României dinainte de 1989. Este o lecție de istorie vie. E o lecție de istorie pe care încă mai avem privilegiul să o ascultăm…

 

REVISTA PERISCOP

Publicăm în acest număr partea a doua a convorbirii pe care am avut-o cu domnul general colonel (r) Iulian Vlad, ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului, în perioada 3 octombrie 1987 – 31 decembrie 1989.

Domnia sa a avut amabilitatea să ne vorbească despre persoana sa, dar și despre unele probleme care interesează nu numai pe cititorii revistei noastre, ci și publicul larg care, în mod cert, va aprecia deschiderea și dorința de a se exprima. 

 

Gheorghe Gheorghiu-Dej despre Ion Iliescu: Ce naște din pisică, tot șoareci mănâncă!

Evenimentele din decembrie 1989 mi-au dat posibilitatea, mai mult decât alte împrejurări din viață, să cunosc mai bine oamenii. Mai întâi pe propriii mei camarazi. Dacă nu trăiam împreună cu ei acele evenimente, mi-ar fi trebuit mult timp să le apreciez cu acuratețea necesară felul de a fi, iscusința și spiritul de dăruire, care în misiunile grele poate merge până la sacrificiul de sine.

Tot în decembrie 1989 l-am cunoscut mai îndeaproape pe Ion Iliescu, pe cei mai mulți din conducerea armatei și pe unii din cei care au ieșit în față mai mult sau mai puțin ostentativ. În acele împrejurări, dar mai cu seamă ulterior, având în vedere desfășurarea evenimentelor, mi s-au confirmat multe din informațiile pe care le primisem în decursul ultimilor ani, inclusiv cele privitoare la persoanele care atunci încercau să convingă de loialitatea lor.

În ce măsură cei care au preluat puterea au avut un plan sau un program prestabilit, nu mi-am putut da seama atunci, pentru că, la început, au acționat mai mult improvizat pentru că multe lucruri, îndeosebi deciziile importante pe care le-au adoptat, nu păreau să fi fost în prealabil analizate temeinic, cu variante și soluții de rezervă.

Nu puține hotărâri importante au fost luate în urma unor inspirații de moment sau a influenței unor persoane care voiau să arate că s-au alăturat „sincer și spontan” acțiunii. Ulterior, când s-au mai sedimentat lucrurile și s-a putut face o analiză cât de cât mai aprofundată și pertinentă, s-a stabilit fără putință de tăgadă ca evenimentele din Decembrie 1989 au fost determinate de incitările și acțiunile directe pornite din exterior, pe fondul unor nemulțumiri interne incontestabile. 

Tatăl lui Iliescu nu era în raporturi bune cu Gheorghiu-Dej

Spuneam că dintre toți, cel mai bine l-am cunoscut pe Ion Iliescu, pe care pentru prima oară l-am întâlnit în martie 1949 la CC al UTM. Fusese, până la unificarea organizațiilor de tineret, președintele Uniunii Asociațiilor Elevilor din România (UAER), calitate dobândită mai cu seamă ca fiu de ilegalist.

Tatăl său a fost unul dintre conducătorii Partidului Comunist Român, nu de primrang, dar în orice caz printre cei mai activi militanți, fiind urmărit pentru activitatea dusă în ilegalitate, plecat din țară, în emigrația de la Moscova, și revenit în România după 23 August 1944. 

Probabil că Ion Iliescu a moștenit unele înclinații politice de la tatăl său, dar și educația din familie care fusese obținută în preajma părintelui său a contat mult în formarea convingerilor politice și a personalității sale. Multe din trăsături se moștenesc și prind contur, chiar dacă nu ești sub influența educativă nemijlocită a unuia sau altuia dintre părinți. 

Întâmplarea a făcut ca tatăl lui Iliescu să nu fi fost în raporturi dintre cele mai bune cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. La un moment dat se pare că au existat între ei și niște conflicte, iar Gheorghiu-Dej a hotărât îndepărtarea lui din structurile de decizie, decizie susținută și de alți fruntași ai partidului. 

Lovitura putea fi fatală pentru viitorul politic al tânărului Ion Iliescu, dacă nu intervenea la momentul oportun Nicolae Ceaușescu. El l-a propus să intre în conducerea organizațiilor de tineret, a confirmat mai apoi numirea lui în conducerea asociațiilor studenților români aflați la studii în URSS și, după terminarea studiilor, l-a promovat în funcția de vicepreședinte al Organizației
Internaționale a Studenților, care avea sediul la Praga, unde a și lucrat o perioadă de timp.

Mai târziu s-a pus problema înnoirii conducerii UTC, astfel că pentru Ion Iliescu s-au deschis noi perspective de promovare. Rând pe rând, predecesorii săi din fruntea UTM au primit alte însărcinări: Virgil Trofin a fost trimis la Armată, unde a devenit adjunctul lui Nicolae Ceaușescu la Direcția Superioară Politică, Cornel Fulger a fost și el promovat pe linie de partid ca prim-secretar al Comitetului Regional Oltenia, iar lui Vasile Mușat i s-a deschis drumul spre diplomație fiind numit mai întâi ambasador în Cuba și apoi în câteva țări africane.

Eu i-am cunoscut pe toți, dar cel mai bine pe Vasile Mușat, care era un om foarte muncitor și de o modestie exemplară. Desigur, nu avea instruire de diplomat, el fiind la origine muncitor strungar, dar prin muncă stăruitoare și perseverentă a reușit să se ridice la nivelul cerut. Pe vremea aceea, nu profesia de bază sau nivelul pregătirii aveau cea mai mare importanță, determinantă fiind loialitatea față de partid și conducătorii săi.

Favoritul lui Nicolae Ceaușescu 

Deci, așa cum spuneam, se punea problema reînnoirii conducerii organizației de tineret, iar Nicolae Ceaușescu l-a propus și susținut pe Ion Iliescu pentru funcția de prim-secretar al UTM, motivând cu calitățile personale ale candidatului! Cred că este necesar și corect să spun că Ion Iliescu are, fără îndoială, o serie de calități: este cult, bine educat și manierat, muncitor și bun organizator, iar acestea cu siguranță au fost unele din argumentele cele mai importante cu care Nicolae Ceaușescu și-a susținut favoritul.

Se spune că Gheorghe Gheorghiu-Dej nu ar fi fost de acord cu propunerea lui Ceaușescu. Lucrul acesta îl știu dintr-o sursă foarte bine informată precum Gogu Rădulescu și, mai ales, din discuțiile îndelungate pe care le-am avut cu Paul Niculescu Mizil în închisoare.

Om inteligent și cultivat, Mizil mi-a spus foarte multe lucruri interesante, unele de care aveam idee, dar despre multe altele nu știam mai nimic, iar el era unul dintre cei foarte bine informați, aflându-se tot timpul în cercul cel mai de sus al puterii și pe vremea lui Dej și pe timpul lui Ceaușescu.

Deci, la propunerea care i s-a făcut, Gheorghiu-Dej i-ar fi spus lui Ceaușescu: „Tu de ce tot stărui, de ce insiști să-l punem pe ăsta? Tu nu știi ce-a făcut tatăl său? Cum e posibil?” Nu știm cum i-o fi răspuns Ceaușescu, probabil motivând că, deși părinții au uneori partea lor de vină, copiii nu trebuie să tragă ponoase după urma părinților, ceea ce consider că ar fi o explicație corectă și plauzibilă.

La insistențele lui Ceaușescu, Dej  i-ar fi spus: „Băi, se vede că tu nu știi zicala aia românească, potrivit căreia ce naște din pisică tot șoareci mănâncă”? Cu toate acestea, propunerea lui Ceaușescu a trecut, iar Ion Iliescu a fost numit prim-secretar al UTM. A îndeplinit această funcție câțiva ani, după care a fost promovat la partid.

Mai întâi la propagandă, în scurtă vreme șef al Secției de propagandă și agitație, după care secretar cu propaganda al CC al PCR. Nu peste mult timp, Gheorghe Gheorghiu-Dej a liberă, ceea ce face ca înaintarea lui Iliescu pe acest drum să fie impetuoasă.

Nu am fost prieten cu Ion Iliescu, dar eram colegi, ne spuneam pe nume. Bineînțeles, dânsul era la o secție, ca activist extrabugetar, pentru că fiind student la Moscova doar în vacanțe venea la activitate, ori eu eram activist salariat, cu activitate permanentă. Ne-am cunoscut mai îndeaproape după ce a ajuns în diferite funcții de partid și de stat. Ne-am trimis constant răvașe de felicitare, totdeauna cele expediate de el erau scrise îngrijit și cu o caligrafie impecabilă. 

Cochetăria cu intelectualii 

Au fost și momente care sincer m-au întristat. De exemplu, atunci când l-am însoțit pe Ceaușescu într-una din vizitele pe care le-a făcut la Iași, am fost de față când l-a criticat aspru pe Ion Iliescu, care era prim-secretar al județului, pentru că nu se implica suficient în problemele economice. El mai mult cocheta cu unii intelectuali, dar nu cu cei cu greutate, ci cu unii care din spirit oportunist îi cântau în strună, ceea ce pe Ceaușescu l-a nemulțumit.

În aceste circumstanțe s-a decis eliberarea lui din funcția de prim-secretar la Iași, fiind trimis în cea de secretar cu propaganda la
Timișoara. Dar din această experiență el nu numai că n-a înțeles ceea ce trebuia să înțeleagă, ci a mai făcut și altele pe lângă. Ca urmare a fost schimbat și de la Timișoara și readus la București unde a fost numit ministru al Apelor, apoi a fost trimis la Editura Tehnică. 

În prima zi a evenimentelor din ’89, ne-am revăzut, am fost față-n față, ne-am dat mâna, schimbând și câteva cuvinte. În zilele următoare ne-am întâlnit de mai multe ori, mai ales după ce m-am mutat împreună cu generalul Gușă la MApN. Aș putea spune că în tot acest timp conlucrarea a fost normală. 

La această foarte sumară înșiruire de date privindu-l pe Ion Iliescu, aș dori să mai adaug ceva ce cred că este caracteristic felului său de a fi și anume evitarea asumării răspunderii. Ba mai mult, merge până acolo încât neagă momente din activitatea anterioară și oamenii cu care s-a cunoscut și a conlucrat dacă recunoașterea lor ar fi de natură să-i dăuneze situației prezente sau ascensiunii viitoare. 

Așa cum am arătat, cu Ion Iliescu nu numai că m-am cunoscut cu decenii în urmă, dar am avut și relații de muncă. Cu toate acestea, la întrebarea lui Vladimir Tismăneanu pusă într-un interviu: „Când l-ați cunoscut pe generalul Vlad?”, Iliescu i-a răspuns fără să clipească: „În decembrie 1989!” Cred că nu mai este nevoie de comentarii. 

La C.C. eram de două zile și două nopți. O să vă povestesc la timpul potrivit cum am ajuns acolo și de ce nu eram la minister. Mă aflam în biroul lui Silviu Curticeanu, fost secretar ala CC al PCR. Mai întâi mă oprisem la biroul lui Nicolae Ceaușescu, dar între timp a venit Ilie Verdeț și a început constituirea unui guvern.

La un moment dat, o masă de revoluționari m-a luat de unde eram ca să mă pună să fac și eu un guvern. Am spus: „Oameni buni, pierdeți vremea. Eu nu mă ocup de așa ceva. Trebuie să găsiți pe altcineva!” M-am întors la locul unde era Verdeț care, de cum m-a
văzut, a zis: „Tovarășe Vlad, nu știam cum să vă găsesc mai repede. Vă rog să veniți mai aproape.” Lângă el era Procurorul
General, Nicolae Popovici.

Apoi Ilie Verdeț zice: „Uite, am făcut o listă. Trebuie să alcătuim o formație guvernamentală. Dumneavoastră vă rog să preluați răspunderea Ministerului de Interne. Am mai punctat câteva persoane. E aici tovarășul Popovici, care a acceptat să preia Ministerul Justiției”.

I-am răspuns: „Nu doresc să preiau nici Ministerul de Interne și niciun alt minister. Eu sunt militar. Dacă mai sunt util în munca pe care am făcut-o, voi continua să o fac și de aici încolo. Dacă nu, merg în altă parte. În niciun caz nu doresc să intru în niciun fel de guvern”. Și am plecat de acolo. M-am dus în biroul lui Curticeanu, care era cel mai apropiat și de unde voiam să iau legătura prin telefoanele speciale cu unitățile DSS și ale ministerului pentru a începe să le dau dispozițiile de urmat în noua situație.

Mai târziu mi s-a alăturat generalul Ștefan Gușă, Șef al Marelui Stat Major. Acolo am rămas împreună două zile și două nopți. 

Maleficul general Militaru

Apoi a început să se adune tot mai multă lume. La un moment dat a venit și Ion Iliescu, însoțit de vreo două-trei persoane. Una era Mihai Bujor Sion, pe care se zice că l-ar fi crescut după ce tatăl acestuia, activist de partid în domeniul presei, a pierit într-un accident aviatic. 

Pe urmă au venit Alexandru BârlădeanuPetre Roman, nu mai țin minte în ce ordine, și mai la urmă Silviu Brucan. Așadar, încet-încet se aduna elita conducătoare. Ah, nu puteam să-l omit pe Nicolae Militaru, care venise printre cei dintâi. S-a tot fâțâit pe-acolo
și generalul Victor Atanasie Stănculescu, care, la un moment dat, a spus că trebuie să plece cât mai repede la minister. 

Acolo rămăsese doar generalul Ilie Ceaușescu, care, complet neinspirat, exercita unele din atribuțiile ministrului, determinând suspiciuni. Stănculescu, ajungând la minister, s-a instalat în cabinetul ministrului și a preluat efectiv conducerea MApN, cu toate că generalul Gușă, succesorul de drept, revenise în capitală.

Dar Gușă nu avea tupeul lui Stănculescu și nici dorința acerbă a acestuia de a ajunge cu orice preț ministru. Este momentul în care intră în scenă și personajul cel mai malefic, generalul Nicolae Militaru. Pe Militaru îl cunoșteam bine, lucrasem cu el și anterior, pe când era comandant al armatei de la Cluj, adus apoi la București pe aceeași funcție.

El viza însă funcția de ministru al Apărării și mai ales pe cea de șef al Marelui Stat Major, acolo unde știa că e de fapt puterea. Spre deziluzia lui, a fost numit Comandant al Armatei de la București. Între timp au ajuns și la Ceaușescu niște informații foarte importante și absolut veridice, în urma cărora s-a hotărât scoaterea lui din funcția de Comandant al Armatei a 2-a și trimiterea la Ministerul Construcțiilor Industriale, unde a continuat acțiunile vădit dușmănoase. 

Tupeul lui Stănculescu

Intrând în încăperea unde mă aflam, Militaru vine direct la mine și-mi zice: „Tovarășe general, s-a hotărât ca Trupele de Securitate și USLA să fie subordonate Armatei, iar Armata o conduc eu”. Era prima oară când aflam lucrul acesta, la fel și generalul Gușă, care era alături. 

Am întrebat: „Cine a dat acest ordin?” „Noi!”, a fost răspunsul. Zic: „Tovarășe general, deși nu înțeleg rațiunea pentru care îmi sunt luate de sub comandă aceste mari unități, eu sunt aici și vom face tot ceea ce este necesar de făcut în această situație”.

Pe urmă a venit Ion Iliescu. „Salut, tovarășe Vlad,”. Ne-am dat mâna… și a plecat. A venit la un moment dat și Alexandru Drăghici, căruia în calitatea de fost ministru de Interne i se datorează mult pentru tot ceea ce a făcut bun în MAI și în mod special pentru pregătirea cadrelor acestui minister. Era împreună cu soția. Alexandru Drăghici a venit la mine și m-a îmbrățișat. „Mă bucur că te văd aici. Ai grijă să nu se întâmple ceva în țară!”

Și tot așa s-au perindat, cum vă spuneam, unii și alții, iar din teritoriu veneau tot felul de informații care mai de care mai deosebite. Și mi-am fixat acolo comandamentul, dacă se poate numi astfel. M-am așezat împreună cu generalul Gușă la fostul birou al lui Silviu Curticeanu, unde erau telefoanele de care aveam nevoie și am început să lucrăm. 

Toate „mărimile” care dăduseră năvală s-au pulverizat… A plecat și Ion Iliescu. Ne-am salutat și nimic mai mult. S-a dus la televiziune, unde după cum se știe a ieșit pe post, apoi a plecat la Ministerul Apărării Naționale, unde ajunsese cu ceva timp înainte Stănculescu. Au participat la un fel de reuniune cu unele cadre militare de conducere. Eu am delegat pentru această ședință pe col. Gheorghe Rațiu, șeful Direcției I.

(VA URMA)

Te-ar putea interesa și: