Pompierii, eroii de la 1848 în ultima bătălie cu turcii dată la nord de Dunăre. Legendele țesute pe marginea acestei lupte.

Cine merge astăzi, pe Calea 13 Septembrie, în sensul dinspre actualul sediu al Ministerului Apărării Naționale, va vedea în fața Hotelului JW Marriot un mic monument, Victoria sunând din trâmbiță. Mica plăcuță a STB anunță stația Piața Arsenalului. Evident, acel monument nu a fost dintotdeauna acolo. Povestea lui începe în ziua de 13 septembrie 1848.

Pompierii, atestați de Regulamentul Organic

Pompierii au existat sub numele de tulumbagii. Stingerea incendiilor nu era reglementată standard înainte de Regulamentele Organice. Apariția unei forme rudimentare de pompieri o găsim în documente legislative precum Pravila de la Govora în secolul XVII (1640). Emisă de domnitorul Țării Românești Matei Basarab, ea spunea că povernele de rachiu și câmpurile cu holde și livezile ori fânațurile trebuiau protejate de „para focului”. În orașe-târguri, nefiind apă curentă, sacagiii duceau apă celor ce aveau nevoie de ea. Ispravnicii, adică primii prefecți din istoria administrației se bizuiau pe ei.

Regulamentele Organice de la 1831-1832 înființează Roțile de Pompieri și „foișoarele de foc”. Turnul Colții din București și Foișorul din Craiova sunt printre primele din țară. Pompierii erau militari dar aveau și „volintiri”. Roțile respective vor fi insuficiente. Pompierii Capitalei vor fi neputincioși de exemplu, la Marele Foc din 1847.

Totuși, la 1848, exista o situație mult mai bună. Bucureștii aveau propria companie de pompieri. În 1848, era era comandată de către căpitanul Pavel Zăgănescu.

Dispozitivul militar al Capitalei din 13 septembrie 1848

Pompierii aveau să fie prinși într-o bătălie, ultima de pe teritoriul românesc înainte de Independența de la 1877-1878. Practic, în septembrie 1848, la presiunile Rusiei, puterea protectoare, Imperiul Otoman, puterea suzerană, a trimis trupele de la Giurgiu, pentru a pune capăt Guvernului Provizoriu. Acesta se instaurase la 11 iunie 1848. Fusese înlocuit ulterior de o Locotenență Domnească, la 28 iulie 1848.

Populația Capitalei se adunase pentru a opune rezistență pe Dealul Cotrocenilor. Mai exact în zona unde astăzi este Grădina Botanică a Capitalei. Trupele otomane comandate de generalul Kerim (Kerim Pașa) au primit ordin să ocupe principalele puncte ale Capitalei. Unul dintre acestea era Dealul Arsenalului. Azi, acolo este Casa Poporului-Palatul Parlamentului. Nicolae Golescu făcea parte din Locotenență. Fratele lui, Radu (amândoi fiii cărturarului Dinicu Golescu) comanda mai multe unități ale Capitalei. Dealul Arsenalului era în sarcina maiorului Nicolae Greceanu. Dispozitivul era format din Batalionul 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie și Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie. Colonelul Radu Golescu a ordonat ca Pavel Zăgănescu în fruntea companiei sale de pompieri să se alăture dispozitivului de pe Dealul Arsenalului, la 13 septembrie 1848

Kerim Pașa a cerut trupelor de pe Dealul Arsenalului să se predea. Maiorul Greceanu a refuzat, spunând că preferă moartea, unei capitulări. În timpul discuțiilor, Maiorul Greceanu a precizat că Locotenența Domnească (Nicolae Golescu, Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell) purta încă tratative, deci era mai înțelept să se țină săbiile în teacă. Evident, surprins de atitudinea militară dar și diplomatică a maiorului Greceanu, Kerim care știa că așa stăteau lucrurile, a decis să revină la locul de campare de la marginea Capitalei.

Pompierii, prinși într-o bătălie care nu ar fi trebuit să aibă loc. Un caracalean nervos a declanșat bătălia

Pe drum însă, trupele otomane s-au intersectat în jurul orei 16.30, cu pompierii militari ai căpitanului Zăgănescu. Drumul spre locul de campare al turcilor traversa Dâmbovița, pe un podeț de lemn. Dealul Arsenalului se mai numea și Dealul Spirii, deoarece aici exista și o biserică, ctitorită de un grec, Spyros. I se spunea Spirea Veche. Evident, aici s-a creat o stare de conflict. Un turc, dorind să-i facă loc Pașei Kerim a lovit cu cotul un plutonier (ulterior sublocotenent), pe Dincă Bălșeanu, de fel din Caracal, Romanați. Olteanului i-a sărit muștarul cum se zice. A tras pistoalele de la brâu și a tras două focuri. Unul l-a omorât pe loc pe adjunctul lui Kerim, celălalt a ucis calul lui Kerim.

Bătălia a durat până la ora 19.00. Eroismul pompierilor militari a arătat că sentimetele antiotomane erau puternice. Deși învinși, pompierii români supraviețuitori au fost iertați de către otomani pentru a se restabili ordinea. Bătălia a rămas în memoria românilor, de la soldat, la general și om politic mulți ani. La 30 mai 1860, Cuza a dat ordin să se bată o medalie, Pro Virtute Militari pentru eroii de pe Dealul Arsenalului. Veteranii acelei lupte, văduvele, orfanii și răniții acesteia au primit pensii de la domnitorul Cuza.

Bătrânul Turn al Colții va face loc ulterior Foișorului de Foc, ridicat la 1892, la București la intersecția Străzii Traian cu Bulevardul Ferdinand de azi. Aici este găzduit Muzeul Pompierilor Militari. La 13 septembrie 1901, pe Dealul Arsenalului se va ridia un monument, cel de care am vorbit la începutul articolului. El a fost mutat din amplasamentul inițial, pentru a face loc Casei Poporului. Atunci, au fost decorați festiv, ultimii supraviețuitori ai momentului Dealu Spirii, 13 septembrie 1848.

Eroilor morți pe 13 septembrie 1848, li se poate aduce astăzi un omagiu la Biserica Pompierilor de pe Calea Plevnei. Este vis-a-vis de legendara cazarmă Malmaison și lângă Spitalul Militar Central din București. Mormântul colectiv este situat în curtea bisericii, în partea stângă, după intrarea în curtea locașului de cult.

Sursa foto: Arhivă