Invitați nelalocul lor precum Oana Pelea au spus anecdote. Serios cum sînt cînd vine vorba de un fapt politic am vrut să pun mîna pe documentele Convenției. N-am găsit nimic în această privință, deoarece noul partid n-are site. Mediatizarea a fost catastrofală. Din experiența de gazetar postdecembrist știu că prima grijă a unui partid cînd vine vorba de o reuniune națională în genul Congreselor e ca totul să meargă strună. Din acest punct de vedere, PSD e un exemplu de organizare ca la carte. Din această perspectivă mă pregăteam să mă întreb, în scris, Cum vrea Dacian Cioloș să administreze țara cînd el n-a putut organiza nici măcar Convenția de înființare. Și poate aș fi scris un astfel de articol dacă nu aș fi purces, în vederea comentariului, la o documentare despre cum a ajuns Dacian Cioloș să conducă PLUS.

Constatările sînt surprinzătoare. Ele se concentrează în jurul axiomei că Dacian Cioloș a avut nevoie de un partid ca un instrument al personalității sale. Parafrazînd Cartea Sfîntă, am spune că la început a fost Dacian Cioloș. După care a venit Partidul.

După alegerile din decembrie 2016, mai precis după 4 ianuarie 2017, cînd Guvernul Sorin Grindeanu depune Jurămîntul, Dacian Cioloș rămîne un simplu cetățean. N-are partid, n-are o funcție în stat, n-are o firmă, n-are în proprietate un ziar. Dat fiind că nu e vedetă tv, rămîne și fără platforma publică de apariții mediatice, altfel spus și fără instrumentul prin care, de regulă, un fost se păstrează ca în prim planul atenției. Practic e un fost cu toate condițiile de a se pierde în uitare. Cu toate acestea Dacian Cioloș nu numai că nu dispare din atenția publică, dar mai mult se afirmă acum mult mai spectaculos decît pe vremea cînd conducea Guvernul. O parte însemnată a presei se ocupă permanent de el. Ce face mai departe, ce are de gînd, ce spune despre cutare eveniment. Sondajele îl dau ca avînd un capital politic de excepție. Toată lumea se interesează cînd va face un partid sau dacă nu va face, cînd și în ce partid se va înscrie. Culmea e că, spre deosebire de Victor Ponta, el nu se agită în plan mediatic, nu e prezent pînă la obsesie pe televiziuni. Ascensiunea de vedetă politică e mult înlesnită de o campanie subtilă, de nimeni asumată, potrivit căreia îl va concura pe Klaus Iohannis la prezidențiale și-l va învinge.

Fără discuție, Dacian Cioloș e o personalitate a României postdecembriste. Fost ministru, fost Comisar UE, fost premier, plecat de la Putere cu o imagine bună. Asta nu explică însă păstrarea sa în atenția opiniei publice în ipostaza de personalitate de la care se așteaptă un miracol. Potrivit unui nărav românesc accentuat în postdecembrism, o dată plecat dintr-o Șefie, lumea te uită. Spre deosebire de alte personalități ieșite din jocul administrației, Dacian Cioloș nu se grăbește cu înființarea unui partid politic. Dă naștere mai întîi unei platforme ( Platforma România 100) și nu unui partid. După care la 30 martie 2018 anunță c-a depus la tribunal cererea de înscriere a unui partid Mișcarea România Împreună. Decizia Justiției tărăgănează. Întreg anul 2018 Dacian Cioloș nu dă semne de impaciență că partidul e amînat în Justiție. Și deodată, pe 15 decembrie 2018, el anunță c-a găsit un partid deja înscris, PLUS, pe care el îl va prelua. S-a făcut mare caz de faptul că PLUS a fost înființat de un securist și fiul acestuia. Să nu fi știut Dacian Cioloș de asta? A știut – după părerea mea – dar nu l-a interesat. Pentru el era important să facă rost de un partid deja înscris. Acest partid lasă impresia unui loc pe o listă de așteptare cumpărat de cineva care n-a mai putut sau n-a mai vrut să aștepte. Convenția Națională a lăsat aceeași impresie: de urmare a unor proceduri absolut necesare lui Dacian Cioloș pentru a avea un partid. De fapt din cîte ne dăm seama nici numele partidului, nici cine l-a înființat, nici programul nu au importanță. PLUS e un partid pus la dispoziția unui Lider, pentru că Liderul respectiv avea nevoie, ca să străbată mlaștina politicii românești, de un vehicul adecvat. Crearea unui partid pentru un Lider se vede și din Statutul partidului. Statutul consfințește că în partid totul se învîrte în jurul lui Dacian Cioloș. Potrivit articolului 35 din Statut Biroul Politic Național e ales de membrii Consiliului Național pe baza unei liste cu mai multe nume decît locuri, trimisă Consiliului de președinte: „Președintele transmite Consiliului Național, imediat după alegere, o listă conținînd propunerea sa pentru membrii potențiali ai Biroului Național. Această listă trebuie să conțină cu cel puțin o treime mai multe persoane decît numărul de membri ai Biroului Național.”

Biroul Național cuprinde și vice preșe dinții partidului și secretarul general. Așadar, Dacian Cioloș își poate pune vicepreședinții care-i convin. Potrivit articolului 39, „fiecare vicepreședinte are câte un portofoliu de responsabilități, la propunerea Președintelui”. Potrivit articolului 36 din Statut președintele face propunere de secretar general al partidului pe care o înaintează spre validare Biroului Național. Avem de a face astfel cu un partid ivit și construit în jurul unei personalități. Care personalitate își face un partid nu pentru că ar vrea să promoveze un program, ci pentru că nu poate face politică dacă nu are partid. Dacă o condiție indiscutabilă pentru a face politică ar fi fost publicarea unui volum de versuri de dragoste, Dacian Cioloș s-ar fi grăbit să semneze un volum.

Anii postdecembriști au cunoscut partide ivite din nevoia unei personalități de a avea un vehicul politic pentru ca ele să facă politică. Cel mai cunoscut partid din acest punct de vedere a fost PDSR -formațiunea desprinsă în 1992 din FSN-ul pe care pusese stăpînire Petre Roman. Dacă PDSR a rezistat și după plecarea lui Ion Iliescu, alte partide întemeiate în jurul unei personalități n-au rezistat încercării timpului. Un exemplu semnificativ în acest sens îl constituie PRM, formațiune creată și condusă de Corneliu Vadim Tudor. Teoretic membrii partidului se strînseseră în jurul lui Vadim seduși de doctrina naționalistă. În realitate, ei fuseseră seduși de personalitatea lui Corneliu Vadim Tudor.

Cam la fel s-a petrecut în Istorie cu Mișcarea Legionară, cu PNL-Gheorghe Brătianu. Cel mai bun exemplu de partid creat în jurul unei personalități îl constituie Partidul Democrat Conservator. Într-o tabletă de mare intuiție de analist politic Tudor Arghezi scria despre PDC în 1912:

«Takismul», cum s-a numit apoi, cu mai multă pricepere Partidul Conservator-Democrat, n-a venit în orice caz cu nici o idee. Drept orice filosofie, takismul a avut un idol, pe domnul Take Ionescu, și-atît. El a fost partidul nemulțumirilor, al speranțelor, al orgoliului domnului Take Ionescu (…)

Ceea ce este ciudat și admirabil, și făcut să satisfacă mîndria bărbatului care provoacă fenomenul, este că în takism, nimic nu s-ar fi făcut fără domnul Take Ionescu, care-i tot takismul. Dacă ar fi ca partizanii să sufere persecuții și înfrîngeri grave, takiștii ar muri toți, nu pentru idee, cum se zice, ci numai pentru Take Ionescu. Cu toate că în orice argument și în orice luptă entuziasmul vine ca o sugestie, cu toate că în orice mișcare numeroasă impulsiunea vine de la șefi, ideea comună își are partea cea mai mare în acțiune. La takiști, Take Ionescu e totul: și argument, și evanghelie, și entuziasm.” (Tudor Arghezi, Partidul Conservator-Democrat, în Facla, 29 septembrie 1912).

Desigur, Tudor Arghezi se referă la un partid deja afirmat pe scena politică a țării. Înființat în 9 ianuarie 1908, PCD avea să obțină un succes uriaș la alegerile parțiale din 1908-1912, devansîndu-i pe Conservatori. PLUS e abia la început. Nu știm cum va evolua acest partid. Sigur e că la fel ca PCD PLUS e un partid al unei personalități.

O personalitate care pentru a se realiza în politică avea nevoie de un partid. De acest partid a făcut rost Dacian Cioloș sau i s-a pus la dispoziție?

O întrebare al cărui răspuns nu poate fi găsit acum.

Pentru asta trebuie să mai așteptăm un an aproape.

Anul europarlamentarelor și prezidențialelor.

 

Te-ar putea interesa și: