Nu cred că se va domoli vreodată fascinația pentru Renaștere. Dimpotrivă, semnele vremurilor indică o sporire a acestei fascinații, pe măsură ce istoria merge înainte.
Dacă e adevărat ce spun unii, că avansăm în istorie mergînd cu spatele și privind tot timpul spre trecut, atunci este de observat că ochi noștri stau ațintiți asupra Renașterii așa cum nu stau asupra nici unui alt episod din istorie. Descoperim tot mai multe lucruri despre Renaștere printr-un fel de arheologie spirituală continuă, practicînd un fel de hermeneutică tot mai cuprinzătoare a timpurilor. O colosală explozie de bun gust și de frumusețe, de prospețime și vigoare umană, prin ale cărei minunate pulverizări și recompuneri ne învîrtim febril, cuprinși de emoția descoperirii unor mari adevăruri. Toate aceste descoperiri despre Renaștere, care nu mai contenesc de vreo două secole încoace, sporesc venerația, alimentează uimirea și cresc admirația pentru acei oameni.
În cazul Renașterii, spiritul omenesc se comportă după un tipar deja știut: pe măsură ce ne depărtăm de ea, ne fascinează și mai mult. Dacă e adevărat că spiritul modern este, de fapt, o evoluție de tip Big Bang izbucnită din punctul istoric numit Renaștere, atunci putem admite că acest proces de augmentare a fascinației este explicabil, pentru că originile sînt, întotdeauna, prețuite și misterioase pentru oricine și pentru orice. Și, cu cît sînt mai depărtate, cu atît mitologia lor este mai frumoasă. Dacă, însă, vedem în Renaștere doar un punct de inflexiune al istoriei, așa cum au fost și altele, parcă nu ar trebui să ne raportăm la el cu venerația pe care o avem azi. Nu sînt puțini cei care cred că Renașterea, prin forța ei colosală, obunibilează multe alte momente cel puțin la fel de influente în istorie, ceea ce nu doar că nu e drept, dar e de-a dreptul dăunător. Rapid, explicația acestei străluciri aparte a Renașterii în raport cu oricare dintre celelalte ”ore astrale” ale omeniri este aceea că arta a fost implicată în Renaștere cum nu a mai fost vreodată într-o altă cumpănă istorică. Astăzi, nimeni nu se mai îndoiește de faptul că Renașterea a fost mult mai mult decît un moment de vîrf în istoria artei - dar în nici un alt mare moment al isotriei, arta nu a jucat un rol atît de important, nu a fost atît de proeminentă, pînă la a deveni preeminentă. De aceea, Renașterea ”ne ia ochii” cum se spune.
Una dintre întrebările fundamentale despre Renaștere este legată de începuturile ei: cînd, cum și de ce a început Renașterea? Scenariile fantastice se împletesc cu teoriile pragmatice, eseul speculativ se completează cu rigoarea științifică. Renașterea a fost, deopotrivă, șantier și poezie, așa c și explicațiile despre ea pot fi, împreună, argument bazat factual și imaginație din specia speranței. Explicațiile se ierarhizează după sensibilitățile celor care le emit. Pentru unii, totul a început din cauza politicii. Regii și nobilii, clerul înalt și bancherii au generat Renașterea, involuntar desigur, prin coliziunea complexă a intereselor lor de putere, uneori divergente, alteori convergente, dar mereu schimbătoare. Pentru alții, geneza Renașterii este de natură economică și comercială. Spiritul liber(al) și critic al florentinilor, frustrați că orașul lor nu este port și stimulați să inoveze agresiv în materie comercială, a produs Renașterea ca o consecință. Pentru cei care cred în principialitatea acestei explicații, Renașterea este rezultatul unui nou tip de management, revoluționar pe atunci, dar asta nu este evident astăzi pentru că, în istorie, consecința a ocultat adesea cauza. În fine, nu sînt puțini și cei care cred că Renașterea a fost lucrarea lui Dumnezeu, ceea ce pare a fi o explicație mult mai complexă, dar și mai obscură decît toate celelalte.
În materia începuturilor Renașterii, paradoxal, creativitatea cercetătorilor este puternic stimulată. Impactul Renașterii asupra istoriei spiritului a fost uriaș, astfel că și astăzi trăim în magnitudinea fenomenului. Această prelungire peste secole a undei de șoc civilizațional a Renașterii, i-a făcut pe unii cercetători să opereze cumva simetric în privința originilor ei. Părea imposibil ca un eveniment cu asemenea vaste consecințe asupra omului să se fi preparat rapid, într-o generație sau două. Dacă replicile ”seismului” se simt și astăzi, atunci ”epicentrul” trebuie să fi fost profund, iar tectonica trebuie să fi fost amorsată cu foarte mult timp înainte. Așa că sînt cercetători care merg cu originile Renașterii foarte departe: la cumpăna secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, cu Giotto sau încă și mai înainte, în plin secol al XIII-lea, cu Dante. În orice caz, punctul geografic în care s-a născut Renașterea a fost Florența (dacă e să fim mai scrupuloși am spune Toscana, pentru că și Siena a participat intens). Mîine, vă voi spune ce cred eu. Luni, ce cred alții. Și apoi, că tot începe vara, o să vă invit să ne plimbăm prin Renașterea florentină.
Cititi povestea detaliata in editia tipărita de astăzi a Evenimentului zilei
Recomandările noastre
