Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Plimbări florentine. Cosimo.
Plimbări florentine. Cosimo.

Plimbări florentine. Cosimo.

Se spune despre Cosimo de Medici că, la bătrînețe, apărea pe străzile Florenței îmbrăcat modest, călărind un asin și nu un cal, însoțit de un singur servitor, saluta respectuos pe toată lumea, știa pe mai toți locuitorii orașului pe nume și se oprea, pentru o scurtă conversație amabilă, cu oricine dorea să-i vorbească.

 Și totuși, de felul lui nu era nici modest, nici timid. Dimpotrivă, îi plăceau puterea, pompa, palatele mari și nu ezita să se folosească de sabie. Atîta doar, ținuse toată viața cont de ceea ce tatăl său îl învățase de mic: ”invidia este singura buruiană ce nu are nevoie să fie udată”. Pe cît a putut, Cosimo a încercat să se ferească de invidii, știind că invidia crește spontan, din te miri ce. S-a făcut iubit de unii, s-a făcut temut de alții, dar s-a ferit tot timpul să fie invidiat. Nu e de mirare că Machiavelli îl menționează adesea ca pe un model exemplar de conducător; autorul ”Principelui” nu făcea decît să exprime o memorie colectivă consolidată. În culmea puterii sale, florentinii îi spunea, cu afecțiune, ”Il Vecchio”.  Ajunsese, aproape, un concept.

Născut în 1389, Cosimo va trăi primii 40 de ani în umbra tatălui său, Giovanni, secondîndu-l harnic. Florența se afla sub puterea cvasi-tiranică a familiei Albizzi, cu care de Medici vor fi mereu în dușmănie. Giovanni făcuse o avere impresionantă, mai ales din două afaceri: bănci și agricultură. Avea, de asemenea, investiții în diferite comerțuri. Nu erau de viță nobilă, dar vița se poate și înnobila – toate vițele nobile au fost, cîndva, plebee. Giovanni se implica în treburile publice, era colțos, construise un grup politic destul de aproape de ceea numim azi ”partid” și ajunsese, la un moment dat, chiar gonfalonier. Dar, pentru el, afacerile erau pe primul plan.

Giovanni a știut că, dintre copiii săi, Cosimo va fi cel care va prelua conducerea familiei, așa că s-a ocupat cu mare atenție de el. I-a dat o creștere ca după preceptele lui Cato cel Bătrîn. L-a învățat totul despre cum se conduce o fermă (și cultura plantelor și creșterea animalelor), i-a luat profesori de latină, l-a învățat ce rost are pe lume războiul, cît de importantă este familia, ce poți face și ce nu poți face cu banii și cum trebuie aceștia mereu înmulțiți, l-a expus discuțiilor despre filozofie și artă și, cel mai important, l-a învățat să nu piardă din vedere ținta ultimă în viața asta: mîntuirea sufletului în Ceruri, prin puterea lui Isus Hristos. Tot ce a învățat Cosimo de la tatăl său i-a fost confirmat de experiența proprie – asta numesc eu ”educație fericită”. Așa se face că, bătrînul Cosimo, la rîndul său, a avut grijă să-și educe copiii (nu prea reușiți după pretențiile lui) și nepoții (dintre care unul a fost cu adevărat reușit și demn urmaș al său) exact după principiile cu care fusese și el educat.

Cosimo va spori averea familiei și, mai important, va fi  cel care va converti uriașa putere financiară de Medici în putere politică. O avere de prim rang în Italia, trebuia să însemne o putere politică pe măsură. Așa cum stă bine oricărei biografii de lider politic în vremuri tulburi, va trece mai întîi prin încercările opoziției: închisoare, tentative de asasinat, exil,  pentru ca, în final, cînd situația politică s-a copt și sforile au fost bine trase, să revină în orașul său, adulat de popor, pentru a prelua puterea. În discurs și, parțial, în fapte, Cosimo a fost mereu un republican, adept al unei conduceri colective și atent la viața oamenilor, respectînd instituțiile alese de aceștia. Totuși, maniera sa de a conduce se definește perfect prin știuta metaforă a pumnului de oțel în mănușă de catifea. Oricît de colectivă era conducerea orașului după 1434, el avea cuvîntul decisiv. Nu era bine să-i fi adversar. Cu opoziția, era necruțător – și înțeleg prin ”necruțător” tot ce se putea înțelege în secolul al XV-lea. Florența era obișnuită de cîteva secole, de la confruntările dintre guelfi și ghibelini, cu luptele sîngeroase și continue pentru putere, precum și cu faptul că cei care vin la putere, oricine ar fi ei, persecută cumplit pe cei care rămîn în opoziție, oricine ar fi ei. Cosimo a folosit adesea instrumentele fiscale ale statului florentin pentru a falimenta afacerile familiilor care i se opuneau. A exilat oameni, fără milă. A dispus înlocuirea unor fresce din bisericile orașului pentru că reprezentau figuri din familii vrăjmașe. Pe de altă parte, Cosimo a fost un conducător foarte abil. În limbajul de azi, a fost totalitar în ascuns, dar moderator și echilibrat pe față.  A dovedit o intuiție excepțională în cunoașterea propriului popor, dar și o abilitate politico-diplomatică remarcabilă în relațiile externe. Intuiția lui de a abandona alianța tradițională a Florenței cu Veneția și Napoli, și de a se alia cu dușmanul tradițional de pînă atunci, Milanul, după ce l-a ajutat pe condotierul Francesco Sforza să cucerească ducatul milanez, urmată imediat de punerea sub protecția Franței, se va dovedi o pildă de ”realpolitik” foarte profitabil pentru propria cetate. Nu mai vorbesc despre abilitatea cu care a manevrat în complicatele teritorii ale puterii ecclesiale, ducînd familia de Medici pînă în epicentrul sistemului catolic – începînd cu 1513, de Medici vor da nu mai puțin de patru Papi.

Dar dacă Cosimo de Medici ar fi fost numai atît, încă Renașterea florentină nu ar fi fost posibilă. Ce anume l-a făcut pe Cosimo să fie mai mult decît un om foarte bogat cu mare talent politic, vă povestec mîine.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări pe Facebook, Telegram sau pe Google News
Accesează: