Perioada 1814-1880 este, în istoria României, o perioadă în care imperativul independenței, cu termenul de atunci, neatârnare, începuse să devină o preocupare a elitei politice care se crease în perioada de după Tratatul de Pace din 1774 ,de la Kuciuk Kainardji, când Rusia deja își făcea cunoscut planul de a proteja Principatele, iar monopolul economic otoman înceta să mai existe.

Ulterior, Revoluția de la 1821, apărută în contextul luptelor popoarelor din Balcani (grecii, sârbii, albanezii) a avut ca scop neatârnarea, dar cel puțin s-a ajuns la eliminarea fanarioților din leadershipul politic românesc.

Convenția de la Akkerman și Tratatul de la Adrianopol puneau deschis problema rolului Principatelor, iar turcii pierdeau raialele, adică acele cetăți de drept otoman situate în centre portuare, ca Turnu, Giurgiu, Brăila, Tighina sau strategice precum Hotinul.

Adoptarea Regulamentelor Organice, sub protectorat rusesc, dar cu consultarea boierilor români a fost un pas înainte, în ciuda faptului că rușii, prin ele, doreau gărbirea anexiunii Principatelor.

Planurile Independenței României. Instituții naționale noi

Apăreau armata națională, desființată de fanarioți, sistemul public educațional. Armata a fost un debușeu pentru urmașii haiducilor, pandurilor de la 1821 și chiar pentru pandurii de atunci care au asigurat baza de recrutare a cadrelor militare.

Boierul patriot Ion Câmpineanu elaborează în perioada premergătoare Revoluției de la 1848 două documente, Actul de Unire și Independență și Osăbitul Act de  Numire a Suveranului, percepute ca acte subsidiare noțiunii de independență.

Momentul 1848 vine și el cu dorința de autodeterminare, neatârnare, generația pașoptisă eșuând în plan politic dar reușind în plan diplomatic pentru că între 1849, după adoptarea Convenției de la Balta Liman și finalul Războiului Crimeii din 1856, pașoptiștii alături de frații lor europeni (cu toții erau membri în marile loji masonice sub obediența Marelui Orient al Franței) visau la o revoluție europeană, mai ales că un revoluționar, nepotul lui Napoleon, Napoleon Ludovic Bonaparte devenise Președintele Franței.

Totuși, Napoleon va deveni împărat sub numele de Napoleon al III-lea, iar Rusia va încerca să atace Imperiul Otoman.

Anglia și Franța o înving în luptele din 1853-1855, desfășurate în Dobrogea și Crimeea.

Răscoala grănicerilor

În iarna 1853-1854, în Țara Românească, are loc un eveniment care este puțin cunoscut. I se spune răscoala grănicerilor dunăreni pe fondul ocupației rusești, urmate de cea austriacă. La ea au participat și țărani din Oltenia, iar multe arme proveneau din armele de la 1848, ascunse după înfrângerea Revoluției din 1848 în Țara Românească.

Pașoptiștii români (Nicolae Bălcescu murise) au pus la cale un plan. Anglia, Franța, Austria  luptau contra Rusiei, susținând Imperiul Otoman. Revoluționarul Ioan Deivos (personajul cu același nume din seria Mărgelatu este real), mason cel puțin din 1829, alături de C.A. Rosetti, Brătianu, Ion Heliade Rădulescu se pare că doreau să creeze o unitate militară românească de sprijin a otomanilor, ca să obțină independența. A fost desigur un plan ipotetic, există documente istorice, dar nu este deloc surprinzător că la Congresul de Pace de la Parus din 1856, problema românească a devenit europeană și s-a ajuns la planurile de Unire, garantate de Convenția de la 1858.

Trecem rapid prin epoca lui Cuza, fără a uita faptul că el dă reforma agrară din 1864. rostind țăranilor că vor avea o patrie de iubit și de apărat. Cuza a sprijinit tacit și conspirația agentului Frigyessi, a sprijinit și revoluționarii polonezi, a fondat o tabără la Florești Prahova ca să evite o invazie austriacă.

Spera ca Napoleon III să îl ajute cu independența, în contextul susținerii Italiei care și-a recuperat până în 1866, Lombardia și Veneția. Napoleon III dorea însă să schimbe Principatele cu Veneția, schimb propus Austriei, dar Austria a refuzat pentru că trebuia să îi recunoască pe românii din Transilvania, Banat și Bucovina, ceea ce putea însemna o independență a românilor, mai devreme sau mai târziu.

Independența și războiul

Ajungem la momentul 1877, când România era deja unită, avea un principe străin din casa domnitoare a Germaniei Imperiale și Rusia a cerut ajutorul pentru a se permite trecerea, în aprilie 1877, apoi intervenția imediată contra turcilor în iulie 1877.

Dar oare fusese singurul plan al românilor? Ei știau că Rusia își voia înapoi ieșirea la Dunăre pierdută la 1856, când Cahul, Ismail, Bolgrad reveniseră Moldovei.

Ce garanții aveau românii că Rusia le va recunoaște independența? De aceea, pentru a preveni un nou Congres de la Paris (mă refer la reglementări necesare, benefice dar nu suficiente), Ion C. Brătianu, CA Rosetti, Ion Ghica iau decizia de a apela la un bun cunoscător al politicii otomane cu relații la Constantinopol.

Acesta era englezul Stephem Bartlett Lakeman, maior englez, stabilit la București, decorat în războaiele din Africa, autorul primului sistem miliar de camuflaj la uniforme, maior care operase ca agent britanic în Imperiul Otoman fiind chiar general otoman, creștin (au fost două trei cazuri în istoria otomană modernă), sub numele de Mazar Pașa.

În casele lui din București s-au pus bazele PNL, deci, omul a trecut la treabă. Ne găseam în perioada dintre Tratatul de la San Stefano din martie 1878, până la Congresul de la Berlin din iunie-iulie 1878.

Jocul între Rusia și Turcia

Românii doreau să capete independența de la otomani pentru a evita pierderea celor trei județe și a evita disprețul cu care îi tratase Rusia la San Stefano. Cu o România independentă recunoscută de otomani, Rusia nu mai avea un mijloc de persuasiune, dar otomanii se bazau pe englezi și pe francezi, dar și pe austrieci și germani care fuseseră neutri, fiindcă aveau nevoie de banii lor și de investiții, pentru că partea asiatică a Imperiului Otoman era încă medievală, doar partea europeană fusese ceva mai avansată ca urmare a epocii Tanzimat (1839-1876).

Turcii cu vederi europene erau supărați pe privilegiile ienicerilor care afectaseră de secole stabilitatea politică imperială otomană. În 1908, chiar se va ajunge la Revolta Junilor Turci, aplaudată de Europa (să îi spunem un fel de „pașoptism otoman”) dar insuficient susținută de către marile puteri care pentru interesele lor preferau instituția sultanală în schimbul unor reforme și investiții mai extinse în ultimele zone europene din 1908, adică Macedonia, Albania și o parte a Thraciei pe care otomanii le mai controlau și deschiderea totală a piețelor  otomane din Asia și Africa, unde Franța și Anglia erau deja forțe coloniale.

Planurile lui Mazar Pașa s-au lovit așadar de inerția constituționaliștilor otomani (redundanți la ideea de independență a României, mai ales că în Constituția lor din decembrie 1876, ei considerau România ca provincie privilegiată precum Egiptu, ceea ce în tot cazul nu era!) care au preferat să piardă Dobrogea dar să aibă garanția că statul otoman, slăbit, retrograd, șubred și fără perspective, va continua să agonizeze cu ajutorul „perfuziilor” occidentale din Apus.

Apariția blocurilor militare Puterile Centrale și Antanta însă vor pecetlui definitiv cursul istoriei otomane ajuns la ultimul capitol, în zorii secolului XX.

Așadar, românii au încercat mereu să își cucerească independența având create mai multe planuri de acțiune, oficiale dar și neoficiale. Independența românească, proclamată la 1877, avea să fie recunoscută pe plan mondial în perioada 1878-1880.