Producătorii de legume şi fructe ecologice se confruntă cu lipsa spaţiilor de desfacere, dar şi cu falsele alimente eco puse în vânzare în pieţe şi supermarketuri.

Până ca românii să urmeze exemplul preşedintelui Traian Băsescu şi să cumpere produse autohtone pentru a salva economia de criză, producătorii autohtoni de alimente tradiţionale şi ecologice abia reuşesc să-şi menţină afacerile pe linia de plutire. De ani întregi se zbat să pătrundă pe o piaţă internă rigidă, controlată de intermediari de marile lanţuri de magazine.

Trebuie să facă faţă şi concurenţ ei neloiale din partea comercianţilor din pieţe, care-şi declară produsele „naturale“ fără să deţină vreun certificat eco, dar şi din partea unor magazine care vând „produse ecologice“ de provenienţă dubioasă, majoritatea din import. Exporturi masive

Dincolo de apelurile cu iz patriotard, drumul produselor gustoase şi fără chimicale către farfuria românului e presărat cu obstacole fără număr, de la taxele prohibitive din supermarketuri până la lipsa unor magazine de desfacere specializate.

În acest moment, în România sunt atestate 1.800 de produse tradiţ ionale şi ecologice şi 3.800 de operatori în sectorul ecologic. Aceştia sunt nevoiţi să exporte masiv pentru a supravieţui. Potrivit Ministerului Agriculturii, în 2007, la o producţie totală de 200.000 de tone de produse eco, România a exportat circa 80.000 de tone, în special cereale, fructe de pădure, ciuperci, dar şi produse din lapte, miere de albine şi ulei de floarea-soarelui.   Cheltuielile implicate de procesul de producţie ecologic sunt mai mari decât în cazul produselor agricole tratate cu pesticide sau a animalelor crescute în fermele convenţionale. Certificarea eco se face numai de organisme de control agreate de Ministerul Agriculturii, care verifică frecvent dacă sunt respectate regulile de producţie. Solul trebuie să fie calitativ şi să nu conţină pesticide, plantele nu au voie să fie stropite cu chimicale, iar animalele trebuie hrănite numai cu nutreţuri naturale şi ţinute în condiţii foarte bune. „Eco“ nu înseamnă însă numai natural, ci e o întreagă filosofie ce implică reducerea poluării, conservarea biodiversităţii şi dezvoltarea rurală.

Practici „nenaturale“ în supermarketuri

Toate aceste reguli adaugă cheltuieli de cel puţin 20-30 la sută la producţie, care se reflectă în preţuri. Din ce în ce mai conştienţi de importanţa hranei naturale, românii sunt dispuşi să plătească mai mult, însă au ocazii destul de rare să se întâlnească cu produsele eco.

Pentru ca alimentele lor să ajungă la oameni, unii producători parcurg distanţe de sute de kilometri ca să participe la târgurile tradiţionale şi eco din ţară. „Târgurile sunt mai mult ca să vadă lumea că există şi astfel de produse. Dacă vinzi de 5 milioane de lei, te costă mai mult benzina până acolo“, mărturiseşte Lucian Stoian, preşedintele Asociaţiei bioagricultorilor din Moldova.

El spune că producătorii ecologici nu dispun încă de capitaluri pentru a-şi face reţele proprii de magazine, iar accesul în supermarketuri e aproape imposibil. Acestea cer taxe de raft uriaşe, impun producă torilor preţuri mici şi îi obligă să facă promoţii. „Rezistăm din ce în ce mai greu. Colaborarea cu supermarketurile este din ce în ce mai dificilă şi am ajuns să mergem pe minus“, arată Radu Panait, fondatorul celei mai mari firme de distribuţie de produse eco, Naturaland. Acesta vrea să se orienteze către magazinele mici cu profil ecologic, care au început să apară încet, dar sigur în marile oraşe. Furaje româneşti de import

Şi Ioan Pop, patronul fermei de păsări şi ouă ecologice PopAvi din Cluj, spune că evită supermarketurile. El vinde ouă ecologice reţelei Alimrom din Cluj şi colaborează cu două firme de distribuţie din Bucureş ti, unde se duc cele mai multe produse. Marea sa problemă e aprovizionarea cu furaje naturale, produse de marile ferme din sudul ţării, care preferă să le exporte, întorcându-se apoi în România cu preţuri mult mai mari.   PESTICIDE CU LOPATA

Eco nu înseamnă legume „de ţară“

La piaţă, comercianţii au prins din zbor moda eco şi unii se jură cu mâna pe inimă că legumele şi fructele lor sunt naturale, „de la ţară“. Nimeni nu-i verifică, iar credulii cumpără crezând că ies mai ieftin.

„Nu există nici o modalitate de a ne da seama singuri care sunt legume ecologice sau nu, gustul nu ne poate da nici un indiciu. Acesta e şi motivul pentru care e nevoie de eticheta eco“, explică Nicolae Mencinicopschi, şeful Institutului de Cercetări Alimentare. Legume tratate cu pesticide „naturale“

„Unii ţărani nici nu ştiu că apa din fântânile cu care udă plantele poate fi otrăvită cu nutrienţi proveniţi de la grajdurile amplasate în amonte. Mai mult, solul trebuie analizat, ca să vezi dacă nu mai există azotaţi remanenţi de pe vremea când se foloseau intensiv“, mai spune el.

Alţi ţărani s-au dedulcit la pesticide, pe care însă nu ştiu să le folosească. În 2002, la un control în piaţă, specialiştii Institutului au descoperit la un ţăran sfeclă roşie care depăşea de 20 de ori cantitatea de contaminanţi admisă. „Aruncase pesticidele cu lopata pe culturi, iar unde au căzut au otrăvit plantele“. Tinerii, dopaţi cu chimicale

Chimicalele se strâng în special în coajă, acolo unde e şi cea mai mare concentraţie a vitaminelor. Riscurile pentru sănătate sunt mari, de la diabet şi hipertensiune până la cancer sau boli neurodegenerative.   „Noi ăştia bătrânii am mai mâncat natural, dar tânăra generaţ ie consumă chimicale încă dinainte de a se naşte. Tinerii de azi sunt mai sensibili, la ei apar mai devreme şi mai des alergiile, arteroscleroza“, subliniază Mencinicopschi.

REGULI

Cum ne ferim de eco-falsuri

Un recent control al inspectorilor de la Protecţia Consumatorilor în supermarketuri şi magazine a scos la iveală că 42 la sută din produsele eco verificate aveau probleme cu etichetarea, iar provenienţa ecologică nu putea fi certificată. Cel mai flagrant caz a fost descoperit în două magazine din Covasna care vindeau „oţet biologic“, care era de fapt obţinut din apă şi din acid acetic alimentar. În mod normal, consumatorii trebuie să ştie că orice produs ecologic comercializat trebuie să aibă ata- şată sigla „AE“, care garantează că produsul e verificat şi certificat de un organism de inspecţie. În plus eticheta trebuie să identifice producătorul, metoda de producţie utilizată şi specificaţii privind perioada de valabilitate a produsului, de obicei mai redusă decât în cazul alimentelor tratate.

VERIFICARE. Certificatul eco este singura modalitate prin care ne putem feri de legumele „naturale“ de la ţară tratate cu pesticide