Văzusem pe Facebook că s-a lansat invitaţia pentru data de 19. „Să vedem ce a mai rămas din Calea Rahovei, după demolările din anii ’80. Vom redescoperi case vechi şi ruine”, îndeamnă comunitatea online Andrei Bârsan, şeful Asociaţiei „Bucureştiul meu drag”.

Hai şi eu

La o jumătate de oră după „five o’clock” e momentul de întâlnire în Piaţa Unirii, lângă deja celebra covrigărie de la staţia de metrou.

Au venit femei şi bărbaţi, fiecare cu câte un aparat de înmagazinat amintiri în câte o carcasă minusculă. Nu sunt, cum s-ar zice, profesioniştii aceia dotaţi cu „tunuri” pentru pescuit detalii de la mare distanţă. Ca şi mine.

 

Primii paşi

Pornim pe Bulevardul Regina Maria. Abia câţiva paşi. Dăm peste primele ziduri negre de supărare. O clădire părăsită, la parterul căreia a fost lipită o bucată de hârtie pe care scrie „atenţie, cad pietre”. De-a dreptul. Nu tencuială sau alte mofturi.

Casa nu mai are ochi. I-au fost legaţi cu panouri din carton, în locul ferestrelor, cel puţin la parter. Să nu intre oarece vizitatori, mă gândesc, că de admirat secretele din adâncuri, mă îndoiesc.

Poarta alăturată, închisă cu lacăt, îţi lasă loc doar să intuieşti marea de buruieni, căci mirosul gunoaielor trece peste orice obstacol.

La judecata de apoi

Grupul se mişcă repede. Poze şi hai mai departe. Altă stafie, de data asta la numărul 16. Mult mai mică, în comparaţie cu prima. Numărul e conservat în vopsea. Nu mai există acea plăcuţă de convenienţă.

Al treilea punct pe ordinea de zi răsare din ditamai tabla montată simbolic deasupra capetelor noastre. „Tribunalul Bucureşti. Judecătoria Sectorului 4. Biroul de Carte Funciară”.

Mă uit mai bine, să văd dacă cineva ar putea să vieţuiască aici mai mult de un minut. Darămite să pună ordine în vremile actuale.

Senzaţia bombardamentului care abia s-a încheiat produce teama de-a nu atinge durerose amprente. Un loc neprietenos chiar şi pentru judecata de apoi.

Cel mai vechi comersant din cartier

Încă puţin şi ajungem la parterul unui bloc, bătrân şi el, dar încă viguros. Ne iese în cale patronul „Magazinului de familie”. Se recomandă nea Mitică.

Are în spate un destin de comerciant început încă din 1952. „Sunt cel mai vechi din cartier”, mă anunţă.

Îi promit că îl voi vizita cât de curând, să-mi povestească despre vasta sa experienţă. Acum îşi renovează spaţiul de muncă. Cred că fiece raft, oricât de mic, conţine un capăt de naraţiune.

 

Surprinzătoarea arhitectură

De-acum, adio tramvaie! Intrăm pe strada 11 iunie, încolăcită pe după garduri liniştite şi acoperişuri toropite.

La intersecţia cu strada George Georgescu un gang ne invită solemn să-i străbatem cupola, ajungând într-o uliţă interioară, mărginită pe stânga şi pe dreapta de mai multe uşi, după câte locuinţe sunt aici.

Cvartalul e păzit la drumul mare de o clădire cu câteva niveluri, pe sub burta căreia tocmai trecusem. Am senzaţia unei cetăţi. Orice colţişor a fost bine conturat cândva, demult, de constructorii săi.

Una dintre casele din spaţiul interior are, la etaj, o extensie spre vecina sa de vizavi, formând un fel de pasarelă. În fapt, îmi dau seama, e o singură cameră, suspendată.

De vorbă cu nea Costică

Revenim la traseul de bază, cotind spre strada Justiţiei. E momentul în care îmi iese în cale domnul Costică.

Am făcut mai întâi onorurile. Ce mai faceţi? Ce mai e nou? După care intru abrupt în chestiunea care mă interesează.

În costumul său de ghid, ad-hoc, compus din pantaloni şi maieu cu vedere la buric, plus un zâmbet lipit iremediabil de vocea tabagică, bărbatul îmi descrie casa de la numărul 48, spre care îmi îndreptasem atenţia.

 

Bătrâna cea singură

Tremurândă, săraca, din toate încheieturile, câte i-au mai rămas neştirbite. Şi totuşi nu şi-a pierdut acea aură conturată prin faţada încărcată cu simboluri încrustate în piatră. Splendide mi se par mai ales micile coloane încadrate în firide, dând aspect dominator.

„Casa asta are 170 de ani de când a fost construită”, mă asigură cel care spune despre el însuşi că a văzut lumina zilei în partea asta a urbei.

Azi îşi câştigă pâinea în construcţii. Revin la subiect. De unde ştiţi că are vârtsa aceasta? „Aşa mi-a spus străbunicul meu”, sunt anunţat pe un ton de-a dreptul patetic. Acoperişul s-a topit. Toate speranţele au ajuns la cheremul ploilor si zăpezilor. De când e părăsită? „De zece ani”, vine altă precizare fără cusur. Cine a construit-o? Ei, aici l-am prins. Lecţia asta n-o ştie. Străbunicul ar fi putut, presupun, să-mi spună mai multe. Dar el a plecat spre acel loc în care e numai verdeaţă, nu şi interese imobiliare.

Lacrimile zidurilor

Peste drum de prima ţintă a curiozităţii mele descopăr un alt edificiu. Cele câteva etaje au adăpostit cu mulţi ani în urmă, nu se mai ştie câţi, copii abandonaţi, vine explicaţia din aceeaşi sursă. Poarta e straşnic păzită de un morman de gunoaie. Nu că aş fi intrat. Oricum e ferecată de o mână pe cât de stăpânitoare, pe atât de invizibilă. E prima oară când am senzaţia că piatra poate să plângă. După cum se scurg elementele construcţiei, agăţate în câte o şipcă încăpăţânată. Timpul, ca un implacabil demolator, iscusit şi molcom, îşi face treaba în linişte. Mai are mult de lucru din ceea ce pare să fi fost cândva o adevărată capodoperă a fineţurilor cu ştaif.

 

Tăcerea străzii

L-am salutat pe omul care îmi întinsese o nesperată mână de ajutor. În rest, puţinii trecători pe care îi întâlnim se uită la noi, dar mai ales la subitul nostru interes pentru anonimatul lor, cu multă precauţie, vrând să dispară cât mai repede din aria pozelor.

Ceva mai la vale e Mănăstirea Antim. Izvorul cu apă rece, din curte, ne ostoieşte cel puţin setea fizică, pentru că aceea legată de cunoaştere nici n-a apucat să înghită câteva firimituri.

Găsesc în vecinătate o şcoală, bine îngrijită, care ştie să se prezinte singură prin placa montată în faţa trecătorilor. A fost înfiinţată în 1864 de Petrache Poenărescu. De aceea şi instituţia preia numele iniţiatorului său. Până în 1973 aici au învăţat elevi din clasele primare.

În rest, mi-am dat seama că e foarte greu să găseşti pe cineva alături de care să deschizi o carte din propria-i copilărie. Lucrurile îmi par destul de amestecate. Nici nu ştii cine e de-al pământului şi care o fi vreun venetic.

Senzaţia asta o am mai ales după ce mă întorc pe strada George Georgescu. E un segment pe care nu-l străbătusem încă, din cauza labirintului care ne scosese în cale fel şi chip de trăiri.

 

O buclă a timpului

Noul peisaj mă trimite cu gândul spre direcţii ale imaginaţiei greu de stăpânit. Văd ruine amestecate cu fumul grătarului încins, culori sumbre ale faţadelor, riduri adânci pe chipuri plictisite, vitrine îmbâcsite ale unor magazine care anunţă produse din altă epocă. Asfaltul îmi pare un râu mut străbătând două maluri seci.

Istoria de mai bine de un secol, încremenită aici, stă de prea mult timp cu bagajele pregătite, ca să dispară, în timp ce oamenii au tot amânat desfiinţarea ultimilor pomi seculari.

Salut petrecăreţii din jurul cărbunilor cu timid sfârâit. Oamenii îmi răspund imediat, după ce iniţial remarcasem priviri de genul celor supăraţi că le încalci teritoriul.

Doi bătrâni stau pe câte un scăunel. O uşă deschisă lasă să se vadă încăperea mică şi lucrurile claie peste grămadă. Mobila mai are puţin şi fuge, atât e de apropiat semi-întunericul de exterior. Dar pragul, încă solid, pune de fiecare dată piedică răzvrătiţilor.

 

Sub Coroana lui 1914

De la înălţimea unui balcon îngust şi talentat în formele cornierului două domniţe îmi aruncă zâmbete. Pe cât de simpatice, pe atât de incapabile să scoată vreun sunet, deşi le-am întrebat ce mai fac.

Fetele stau sub Coroana lui 1914. Cifrele puternic conturate în frontispiciu străjuiesc un simbol între timp pierdut.

 

La granița dintre lumi

Până şi acel „a fost odată” şi-a pierdut înţelesul. Vreau să plec din acest loc cât mai repede. Am senzaţia că din fiece ungher sunt urmărit. De ochi ai actualităţii sau, cine ştie, şi ai trecutului.

Lumea paralelă se termină brusc în strada Tismana, perpendiculară pe calea urmată până în urmă cu câteva minute. Privirea mi se izbeşte de înălţimea celor zece etaje ale blocurilor „comuniste”.

Mica alee mă scoate înapoi în Bulevardul Regina Maria. Traversasem o buclă. A spaţiului. Şi a timpului. Nu străbătusem mai mult de câteva zeci de metri.

 

Arhitectul pasionat de fotografie

Asta remarcă şi arhitectul Sabin Prodan, observându-mi debusolarea. Tânărul se referă la modul în care uriaşele ansambluri de apartamente, dispuse de-a lungul arterelor principale ale Bucureştiului, au avut şi rolul de a flanca petice rămase din perioada interbelică sau mai de demult.

A creat o vastă colecţie de fotografii, ca un pasionat ce se prezintă. Se împlinesc cinci ani de când merge alături de ceilalţi prieteni ai săi din asociaţia cu care şi eu abia am făcut cunoştinţă.

Traseele lor au părăsit de regulă marile bulevarde, reconsiderând astfel importanţa umbrelor, adesea sărăcăcioase, crăpate, încovoiate, ascunse până în 1989 în spatele impozantelor betoane.

 

Lipseşte ceva important

Cred că ceea ce fac ei, şi chiar subliniez acest aspect în faţa lor, e că scriu prin lentilele aparatelor o altfel de cronică.

Sabin îmi dă dreptate. Întrebându-se retoric câte din casele bătrâne şi bolnave îşi vor păstra echilibrul în următorii zece ani.

Vreau să ştiu cât de frecvente au fost asemenea ieşiri în decorul citadin. Mi se spune că o dată la două-trei săptămâni.

Arhitectul deplânge lipsa unei centralizări a imaginilor. Mai sunt, cu siguranţă, mulţi alţi împătimiţi ale aceloraşi preocupări.

Cum ar fi, de pildă, să constitui un fel de bibliotecă? Nu ştiu dacă termenul e cel mai potrivit. În fine, vatra lui Bucur imortalizată de mii de ochi în nesfârşite valuri de planşe. Color sau alb-negru.

Altfel, s-au mai făcut expoziţii colective. Cel puţin membrii acestei asociaţii au acest obicei. Dar e o picătură într-un ocean, îmi dau seama.

 

Mastodontul din Calea Rahovei

După ce ne-am tras sufletul în scurta pauză, cu apă rece, îmbuteliată, ne continuăm călătoria. Partea a doua va fi mai scurtă. Şi de o cu totul altă factură. Dovadă că oraşul are posibilităţi nebănuite în a te surprinde. Ne avântăm pe o alee fără nume, trecând pe lângă Primăria Sectorului 4, îmbrăcată în şantierul schelelor, pentru ca imediat cerul să fie zgâriat de arătarea îngheţată a unei clădiri din „Epoca de Aur”. Abia acum ne salută Calea Rahovei. Clădirea e neterminată, deşi are nişte steaguri la una dintre intrări. Îmi dau seama că am nimerit în partea din spate a mastodontului. Nu e niciun panou la poartă. Măcar să ştie omul pe unde a trecut. Credeam că Internetul ne salvează cu vreo informaţie, căutând pe telefon harta zonei. Până şi spaţiul virtual e debusolat.

 

Mâncare americană în Palatul Bragadiru

Nu-i nimic, alta e atmosfera în imediata vecinătate a îndoctrinatei citadele. Poftim de vezi Palatul Bragadiru! Se vede o investiţie serioasă în refacerea acestei perle arhitecturale.

O adevărată expoziţie de nuanţe şi forme, la exterior. Nu mai spun de interiorul care te întâmpină cu un anume parfum. Făcând ca anul 1905, al inaugurării, să nu ţi se mai pară atât de departe.

Într-o latură zăresc numele unui restaurant. Cu ştaif. Patronul nu are prejudecăţi în ceea ce priveşte sintagma de „Mahala”.

Ceva mai încolo, un panou înflăcărat de o divă în pantaloni scurţi şi pălărie cu boruri largi te invită să guşti din mâncarea texană. Aşa mă asigură Alina, una dintre gazde. Auzi dumneata, toate ingredientele sunt aduse de peste Ocean. Parol? Parol!

 

Fantoma dintre buruieni

 Frumuseţea nu durează mai mult de câteva respiraţii. Pentru că, mergând spre Piaţa de Flori, zăresc ruina fostei fabrici de bere Rahova. Fantoma se ridică apoteotic din mijlocul câmpului domniat de buruieni.

Ultimii paşi ai călătoriei noastre de azi se scurg pe strada Uranus. Căci ea, pustie la ceas de seară, încearcă să ţină steagul a ceea ce a mai rămas din cartierul de altădată.

 

Se cere o concluzie

Stimaţi cititori, vă recomand să lăsaţi de-o parte orice alte griji şi să vizitaţi ceea ce nu se vede nici din goana maşinii, nici măcar din cea a paşilor cu responsabilităţi profesionale.. Pestriţ cum este, în toate sensurile posibile, Bucureştiul ne pune pe noi, românii, în faţa unei oglinizi. Cine are curaj să privească?!…