Grupul petecarilor era zilnic în scandal cu directorul instituției, care tot încerca să scadă prețul pe care-l plătea pe „marfă”.

Șeful „trustului” petecarilor era un moșneag spătos, cu barbă de patriarh și nasul stacojiu aprins, mare amator de „spirtoase”.

Moș Ungureanu, că așa i se spunea, era și cel mai vechi în meserie, ceea ce impunea oarece respect în ochii breslei.

Era arhicunoscut în Iași și, în afară de adunatul cârpelor, mai avea o „manie”: înmormântările.

Nu era înmormântare în oraș la care să nu-l fi văzut pe moș Ungureanu pășind domol, în fruntea cortegiului cu câte un felinar în mână sau o cruce în spinare.

Moș Ungureanu făcuse mercurialul, de la care nu vrea să lase nimic în ciuda directorului care tot insista pe ieftinirea „mărfii”.

Petecarii vindeau marfa pe categorii:

  1. „Mardaua” (resturi de stofe noi adunate de pe la atelierele de croitorie) era 10 lei kilogramul.
  2. „Alba” (zdrențe albe), 6 lei kg.
  3. „Ciurucul” (tot felul de cârpe care nu intrau în primele două categorii), 4 lei kg.

După ce se cântărea marfa și „don contabel” le dădea banii, unul câte unul, petecarii intrau în cârciuma lui Fănică, de peste drum.

După ce unii își înecau necazul în rachiu, sau, după caz, alții se vindecau de „vătămătură”, porneau din nou la scormonit gunoaiele.

Moș Ungureanu zăbovea mai mult, iar la plecare scotea o sticlă din buzunar, rugându-l pe Fănică să-i de „un sfert” pentru „cucuveaua” de acasă, dar să fie din acela care arde.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric