Lumea mea, a primelor mele vârste, dacă vreți, includea sonorități cantabile, mai apoi abandonabile, plate, fără sens chiar. Pe măsură ce creșteam, vioara nelipsită a profesorului Dragomirescu, mai târziu silueta unei profesoare superbe (deh, pubertatea) și tenacitatea unui profesor numit Dumitrache Butoi ne aducea, seară de seară pe niște trepte ale unei magazii, unde dl Butoi exersa la pian diferite incantații, iar noi, liceenii, ne îmbătam cu muzică, fără ca el să fi știut vreodată că ne făceam veacul pe trepte, mai ales cu țigări „Carpați fără”, care dăunau la... cor ! Prima achiziție, din cămăruța primei gazde, a fost un pick-up cehoslovac.
Autor: Dan Nicolau (pensionar)
Discuri aveam de câțiva ani, fără rost! Mai apoi le-am găsit rostul și a început să curgă muzica. Ca pe orice chestie feminină, o plăceam, dar nu o înțelegeam! S-au adunat sute de viniluri, interpretări diferite ale aceluiași Paganini sau Ceaikovski. Începuse foamea de muzică; deși rock-ul plantase răsadul, altceva avea să se nască, „cu mult mai înalt și cu mult mai frumos”, după cum spunea Nichita Stănescu. Îmi plăcea. De cear mai trebui să înțeleg, atâta vreme cât o simt? Am adunat colecții întregi de voci, piane sau viori, de Brahmși, Chopini sau Shostakovici, de Enești și von Karajani. Într-un fel, copiii mei s-au născut printre astfel de sunete, de vreme ce la vârsta claselor primare, l-am surprins pe cel mai rebel membru al familiei făcându-și temele la mate prin clasa a IV-a, pe muzică de Bach, aleasă de el însuși! Tehnica a evoluat și au apărut.... CD-uri, DVDuri, calitate crescândă...
Olandezul cu nume franțuzesc
Nu cred că pot vorbi prea mult despre muzică, date fiind cunoștințele mele tehnice sumare, dar în mod cert aș putea explica înrâurirea fenomenului asupra părții mele umane. Am să amintesc, fără prea mari elogii (că nu mor după el!) că olandezul cu nume franțuzesc, Andre Rieu, cu care m-am întâlnit foarte târziu, propovăduiește. Propovăduiește muzică bună, chiar dacă malițios din naștere, îi mai adaug o „codiță” de superficialitate vandabilă, adică e puțin comercial în demersul lui (acestea „E” vremile!), tot face mai mult decât un cor de neaveniți care comentează sau fac propagandă culturii muzicale. Andre Rieu, se pare, face 65 de ani. Și face muzică. Poate o îmbracă cu ceva paiete căzute de pe dansatoare, poate amestecă ceva confeti prin fuiorul de fum albastru al unei muzici, poate ne amețește cu ceva decoruri și costume, dar ce face el muzică se cheamă! El este un caz fericit desprins dintr-o realitate care se sprijină tot mai adesea pe făcături, în orice domeniu. Poate nu mi-e simpatic, dar sigur este un muzician de clasă!
Recomandările noastre
