Primele victime ale COVID-19 sunt bătrânii: chipurile, pentru a fi protejați, au fost izolați ca niște ciumați în case, împiedicați să-și vadă copiii și nepoții și lipsiți de îngrijiri sanitare elementare.
Un reportaj-anchetă cutremurător realizat de Associated Press prin azilurile de bătrâni americane.
Când epidemia de COVID-19 a lovit casa de bătrâni în care era internat Donald Wallace, acesta a fost unul dintre puținii norocoși care au evitat infectarea.
A murit totuși, și într-un mod oribil.
Bine sănătos înainte de pandemie, șoferul de camion pensionar, de 75 de ani, din Alabama, a ajuns atât de malnutrit și de deshidratat, cântărind doar 44 de kilograme, încât fiului său i s-a părut ca un deținut dintr-un lagăr de concentrare.
Șocul septic indica o infecție urinară netratată, E.coli descoperite în corpul său de la propriile fecale demonstrau igiena jalnică, iar o pneumonie de aspirație sugera că Wallace, care avea nevoie de de ajutor pentru a se hrăni, se înecase probabil cu mâncarea.
„Nici măcar nu își mai putea ține capul drept, atât de mult slăbise”, a declarat fiul său, Kevin Anderson. „Au încetat să mai aibă grijă de el. L-au abandonat.”
În timp ce peste 97.000 de rezidenți din azilurile americane au murit în pandemie, organizațiile care apără persoanele vârstnice afirmă că un val de decese, distinct de cele provocate de coronavirus, a ucis alte zeci de mii de bătrâni, din cauză că personalul suprasolicitat nu le-a mai oferit îngrijirile de care aveau nevoie.
Organizațiile care supraveghează activitatea din aziluri au fost asaltate cu rapoarte despre pacienți în scutece murdare, neschimbate de atâta vreme încât bătrânii aveau pielea jupuită, erau ținuți în pat cu escare care îi mâncaseră până la os, și lăsați să se topească de foame și de sete.
În plus, discuții pe care reporterii Associated Press le-au avut cu zeci de persoane din întreaga țară dezvăluie existența unui număr masiv de decese cu o cauză neclară, despre care medicii cred că au fost provocate nu de neglijența personalului, ci de o stare mentală vecină cu disperarea, provocată de izolarea prelungită și numită în unele certificate de deces „lipsa de dorință de a trăi”.
Un expert în problematica azilurilor de bătrâni, care a analizat pentru Associated Press datele de la cele 15.000 de unități din Statele Unite, a apreciat că la fiecare două victime de COVID, una a murit prematur din alte cauze. Aceste „decese suplimentare” peste rata normală de mortalitate din aziluri se estimează a fi depășit 40.000 în luna martie.
Aceste „decese suplimentare” sunt cu 15% mai numeroase decât rata „normală” de mortalitate în aziluri, unde se înregistrează zeci de mii de decese lunar în anii obișnuiți.
„Sistemul de sănătate funcționează oricum la limită, astfel încât în caz de criză nu putem face față”, a declarat Stephen Kaye, profesor la Institutul pentru Sănătate și Îmbătrânire al Universității California, care a condus analiza.
„Nu există un personal suficient care să îi îngrijească pe cei internați în aziluri”, a afirmat Kaye.
Comparând ratele de mortalitate în azilurile lovite de COVID cu cele neatinse de virus, Kaye a descoperit că, cu cât virusul a fost mai răspândit într-un azil, cu atât mai mare a fost numărul de decese înregistrate din alte cauze.
În azilurile unde cel puțin 3 din 10 pacienți au fost infectați cu virusul, de exemplu, rata mortalității din alte cauze decât COVID a fost dublă față de cea „normală”, dacă nu ar fi existat pandemia.
Aceasta sugerează că îngrijirea celor care nu au contractat virusul a avut de suferit, deoarece personalul sanitar îi îngrijea pe cei infectați, sau a devenit insuficient, din cauza celor îmbolnăviți din rândurile sale.
Lipsa cronică de personal din azilurile de bătrâni a fost una dintre caracteristicile pandemiei, câteva aziluri fiind nevoite să fie evacuate pentru că prea mulți membri ai personalului sanitar s-au îmbolnăvit.
În 20 de state americane, unde cazurile de coronavirus au cunoscut o creștere masivă, datele federale arată că un azil din patru a suferit de penurie de personal.
La Long Islans, în New York, Dawn Best a trăit fenomenul în mod direct. Înainte de apariția COVID-19 în azilul evreiesc Gurwin, era încântată de îngrijirile pe care mama sa, Carolyn Best, de 83 de ani, le primea. Aceasta era îndrăgostită de toate activitățile, de la cursurile de tai-chi la plimbările cu trăsurica trasă de ponei, și adora personalul azilului.
Însă când a început izolarea și virusul a început să se răspândească în azil, Best a simțit că personalul nu mai poate face față. A doua oară când a văzut-o pe mama sa, la o întâlnire online, aceasta arăta îngrozitor, cu ochii închiși în timp ce gemea, cu mâinile ridicate deasupra capului și repetând încontinuu „nu, nu”.
După câteva ore, pe Best a sunat-o medicul, care părea înnebunit, spunându-i că nu are decât un moment pentru a vorbi:
„COVID-ul este peste tot”, își amintește femeia că a spus acesta. „În fiecare unitate. Îl au medicii, îl au asistentele, și e posibil să îl aibă și mama dumitale.”
(Una dintre întrebările cele mai tulburătoare, la care deocamdată nici o anchetă nu a oferit răspuns, este cum a ajuns virusul în atâtea aziluri de bătrâni, în condițiile în care se știa că aceștia sunt cei mai vulnerabili. Nu s-au făcut testări zilnice ale personalului, dezinfectări ale tuturor produselor și obiectelor care veneau de afară etc.? – n.m.)
Până la urmă, la azilul Gurwin, 59 de pacienți au fost uciși de COVID, dar Carolyn Best nu a contractat virusul. A murit de deshidratare, spune fiica ei, deoarece personalul era atât de ocupat cu îngrijirea bolnavilor cu coronavirus, încât nimeni nu i-a mai dat să bea.
„Mama mea a ajuns în trei săptămâni de la o îngrijire excepțională la moarte”, spune Best, care a arătat documentele medicale certificând moartea prin deshidratare a mamei sale.
Reprezentanții de la Gurwin au afirmat că nu pot comenta cazul lui Best. Administratorul azilului, Joanne Parisi, a spus că „COVID-ul ne-a afectat pe toți” dar că „personalul de la Gurwin a făcut o treabă eroică”.
Când June Linnertz a revenit în camera tatălui său, la azilul Cherrywood Point din Plymouth, Minnesota, în iunie, după trei luni, deschizând ușa a fost lovită de un val de căldură și a văzut că termometrul de pe perete arăta 32 de grade.
Cearșafurile bătrânului erau ude de transpirație, părul îi era lipit de pielea capului, și tot corpul îi erau plin de vânătăi. June va afla că erau din cauza căderilor.
Unghiile bătrânului nu mai erau tăiate de mult și se încovoiau la capătul degetelor, iar ochii îi erau atât de plini de urdori încât nu îi mai putea deschide.
Auzind mișcare, tatăl, James Gill, de 78 de ani, a început să țipe, deoarece, neputând deschide ochii, a crezut că orbise.
Femeia i-a scos scutecul neschimbat de mult, descoperind că avea pielea roșie de la iritare.
Două zile mai târziu, Gill a murit de Demență Lewy Body, potrivit unei copii a certificatului de deces văzută de Associated Press.
Linnertz știa că bătrânul va sfârși în cele din urmă răpus de această boală necruțătoare, dar nu credea că va muri în mizerie.
„Pandemia a dezvăluit care era starea de fapt în aceste unități. Era rău înainte, dar a devenit exponențial mai rău din cauza presiunii pandemiei”, spune Linnertz. „Dacă nu ar fi fost pandemia (și interdicția rudelor pacienților de a-i vizita – n.m.), aș fi fost acolo… Acest lucru nu s-ar fi întâmplat.”
(Încă o dată: dacă rudelor li s-a interzis accesul la bătrânii lor, cum a pătruns virusul în aziluri? – n.m.)
Cheryl Hennen, de multă vreme avocat al poporului în Minnesota, spune că a primit zeci de plângeri despre pacienți descoperiți de rudele lor cu escare, deshidratați, cu pierderi mari de greutate și alte dovezi de neglijență.
Hennen se teme că există numeroase alte cazuri de abuzuri și de neglijență care urmează a fi semnalate pe măsură ce rudelor li se va permite să îi vadă din nou pe bătrânii lor.
„Dacă nu putem intra acolo, cum să știm ce se petrece cu adevărat?”, este întrebarea cutremurătoare pe care o pune Hennen. „Nu știm ceea ce nu putem să vedem.”
Barbara Leak-Watkins este bântuită de vinovăția morții inutile a tatălui său. Lui Alex Leak, un militar veteran de 87 de ani, i se făcuseră analizele în februarie și îi ieșiseră perfecte.
„O să ne îngropi pe toți”, își amintește Barbara că i-a spus medicul bătrânului.
Când COVID-19 a început să facă ravagii prin azilurile americane, femeia s-a rugat ca tatăl ei să fie cruțat. Și, într-adevăr, bătrânul a fost cruțat de virus, dar asta nu a împiedicat ca într-o zi să fie descoperit căzut pe jos, fără cunoștință, cu ochii dați peste cap și limba ieșită din gură, în azilul Brookdale Northwest din Greensboro, Carolina de Nord.
Dus de urgență la spital, medicii i-au spus Barbarei că tatăl său a stat atâta vreme fără apă încât potasiul din organismul său urcase vertiginos și rinichii erau pe cale să cedeze.
Alex a murit după două săptămâni, de o acidoză lactică, potrivit certificatului de deces, adică o acumulare fatală de acid lactic în organism care a dus la blocarea rinichilor.
Fiica sa intenționează să depună plângere, însă legea din Carolina de Nord acordă azilurilor de bătrâni o asemenea imunitate încât sunt practic intangibile legal.
Iar documentarul zguduitor realizat de Associated Press continuă în același fel cu multe alte cazuri asemănătoare.