TO VIMA. Ar fi uşor pentru Atena să elaboreze o politică de gestionare şi de abordare a Turciei lui Recep Tayyip Erdogan?
Citirea stufosului, dar extrem de interesantului studiu publicat recent de think tank-ul american RAND Corporation cu privire la viitorul relaţiilor turco-americane nu lasă loc de manevră. Turcia, în special după schimbările constituţionale introduse de modelul statal al Republicii Prezindenţiale, se transformă într-un stat autoritarist, cu puterea politică concentrată în mâinile unui preşedinte puternic, cu atribuţii executive şi având drept ideologie călăuzitoare un "naţionalism etnic turc" (autorii folosesc termenul de «ethnic Turkish nationalism»). Însă în acelaşi timp Ankara se orientează spre o politică mai revendicativă de balansare (assertive balancing strategy), apropiindu-se de ţări precum Rusia şi China şi acceptând o "izolare scumpă" (precious loneliness), despre care consideră însă că acoperă mai bine interesele şi obiectivele ei naţionale.
Naţionalism specific
Raportul RAND Corporation cu titlul «Turkey’s Nationalist Course: Implications for the U.S. – Turkish Strategic Partnership and the U.S. Army» ("Evoluţia naţionalistă a Turciei: Implicaţii pentru Parteneriatul Strategic SUA-Turcia şi pentru Forţele Armate americane") a fost publicat la data de 14 ianuarie. Este cuprinzător şi acoperă întreg spectrul de probleme care îi preocupă astăzi pe cei care elaborează deciziile la Washington în relaţie cu Turcia, într-o perioadă în care relaţiile americano-turceşti trec printr-una dintre cele mai critice şi sensibile faze.
În cele circa 300 de pagini ale raportului este examinată politica Turciei în relaţie cu Uniunea Europeană, NATO, estul Mediteranei, Israelul, lumea arabă şi, desigur, Rusia. Este limpede că politica externă actuală a Turciei se bazează, după cum apreciază autorii, pe o exacerbare a tradiţionalului conflict dintre kemalism şi Islamul politic, în contextul afirmării unui naţionalism specific care acţionează agresiv faţă de minorităţi precum cea kurdă şi tinde să excludă forţele liberale. În acelaşi timp, se manifestă o consolidare a rolului religiei, mai ales în educaţie, cu tot ceea ce poate însemna acest lucru pentru generaţiile viitoare.
Autorii raportului disting patru scenarii diferite cu privire la posibila evoluţie a Turciei, scenarii ce trebuie luate în considerare de cei care iau decizii pentru a împiedica deraierea totală a relaţiilor acestei ţări cu Statele Unite şi Occidentul în sens mai larg.
Ţară imprevizibilă
Potrivit primului dintre aceste scenarii, Turcia va rămâne un "aliat dificil" (Difficult Ally), aşa cum se întâmplă în prezent. Acest lucru înseamnă că va continua să fie o ţară imprevizibilă, iar opţiunile ei nu se vor identifica mereu cu interesele Statelor Unite şi ale NATO. Însă, Ankara va continua să fie prezentă activ la misiunile Alianţei şi să depindă de garanţiile apărării colective pe care aceasta le oferă.
În al doilea scenariu, autorii studiului nu exclud posibilitatea unei "democraţii restabilite (sau renăscute)" (Resurgent Democracy). Acest scenariu în care îşi pun speranţele nu puţini, în special la Bruxelles, unde, potrivit unor informaţii, raportul a fost studiat în profunzime, îşi concentrează atenţia asupra posibilităţii ca o personalitate a opoziţiei sau o coaliţie de partide să reuşească să-l învingă pe Erdogan în alegerile care, potrivit planificării actuale, se vor organiza după 2023. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, speranţa este că noua conducere va revizui o parte din schimbările constituţionale aprobate în 2017 pentru a restabili republica parlamentară şi pentru a readuce orientarea occidentală în politica externă şi politica de securitate a ţării.
Cel de-al treilea scenariu vede Turcia drept "echilibrist strategic" (Strategic Balancer). În acest caz, Ankara decide să acţioneze cu şi mai mare deschidere spre dezvoltarea relaţiilor cu ţări precum Rusia, China şi Iran, care au dobândit un rol extins în evoluţiile de pe "tabla de şah geopolitică" a Eurasiei. În acest mod, Turcia va urmări să obţină un echilibru între relaţiile sale cu NATO şi contactele cu ţările mai sus menţionate, uneori susţinând poziţii occidentale, alteori formând "coaliţii schimbătoare" (shifting coalitions).
Ruptură totală
În sfârşit, al patrulea scenariu vizează varianta cea mai îngrijorătoare. Poartă titlul "Putere euroasiatică" (Eurasian Power) şi vorbeşte despre o ruptură totală a relaţiilor Turciei cu Europa şi Statele Unite. Într-o astfel de eventualitate, autorii nu exclud ieşirea Turciei din NATO şi urmărirea unei colaborări mai strânse, dar şi a unor relaţii de parteneriat atât cu ţări din Eurasia, cât şi din Orientul Mijlociu. De notat că după lovitura de stat şi crearea unei relaţii strânse între Partidul Justiţie şi Dezvoltare (AKP) şi Partidul Acţiunii Naţionaliste (MHP) al lui Devlet Bahçeli, se pare că s-au înmulţit vocile, în special în rândul Forţelor Armate, care ar vedea cu ochi buni o astfel de eventualitate din moment ce Occidentul nu înţelege îngrijorările Turciei în probleme precum cea kurdă.
Temeri că s-ar putea prăbuşi punţile de comunicare
Analiştii de la RAND Coroporation apreciază că atât europenii, cât şi americanii trebuie să procedeze la o reevaluare din temelii a strategiei lor faţă de Ankara. Politica externă a Turciei este guvernată, în opinia autorilor, de un naţionalism anticolonial care în corelaţie cu schimbări dramatice în armată - interlocutorul tradiţional al americanilor de la Al Doilea Război Mondial încoace - ar putea dărâma orice punte de comunicare. Se exprimă însă speranţa că Turcia nu va putea depăşi suspiciunea istorică profundă care mocneşte în relaţiile ei cu Rusia. În caz contrar, consecinţele ar putea fi cataclismice. Se recomandă însă celor care elaborează politica externă şi de apărare americană să se pregătească nu doar pentru pierderea bazei de la Incirlik, ci şi a altor facilităţi militare. Identificarea unor baze alternative în regiunea extinsă se consideră că ar putea reprezenta şi o pârghie de presiune asupra Ankarei, pentru ca aceasta să se conformeze opţiunilor occidentale. (rador.ro)