Despre „culori”, partide și poziționări. O origine a campaniilor electorale

Dintotdeauna, vorba lui Jules Verne, în romanul „De la Pământ la Lună”, când se adună de la doi oameni în sus, iese ceva. Patru oameni, spunea el, formau un club, cu președinte, doi vicepreșdinți și un secretar. Jules Verne a creat în secolul de după Revoluția Franceză, dar cum stăteau lucrurile oare în istorie?

Culori, partide la Hipodromul bizantin

În 532 d.Hr., în Bizanț, izbucnea Răscoala Nika, în vremea domniei lui Iustinian. La Hipodrom, elita bogaților era reprezentată de albaștri, care erau nestorieni sau calcedonieni ca orientare religioasă iar oamenii de rând erau reprezentați de verzi, care erau monofiziți.

Răscoala s-a terminat cu înăbușirea ei de către împărat, deși albaștrii, prin intrigile Teodorei erau favorizați de cuplul imperial. Astfel, avem o primă scindare a curentelor politice, apropiată cumva de antica dispută dintre optimates și populares din Roma Antică, în vremea războaielor civile.

Guelfii și Ghibelinii din Italia. Papalitate vs. Imperiul Romano-German

Secolele XII-XIV, în spațiul scindat și pestriț al statelor italiene au marcat o luptă între adepții Papalității, numiți guelfi și cei ai Imperiului Romano-German, ghibelinii.  Numele sunt germane la origine. Primii, guelfii, provin de la „welf”, nume german pentru familii bavareze influente, catolice.

Ghibelinii vin de la Waiblingen, un castel german, reședință a familiei Hohenstaufen, adversari ai religiei și ai controlului religios. Arezzo. Cremona, Forlì. Modena, Spoleto, Pisa, Pistoia erau ale guelfilor, Bologna, Brescia, Genova, Orvieto, Mantova, Lodi sau Perugia erau ale ghibelinilor,

Nehotărâte erau orașe ca Bergamo, Ferrara, Florența sau Milano, Padova ori Piacenza. Disputele se vor termina abia după Dieta de la Augsburg din 1555, dar cu adevărat, despre libertate religioasă se poate vorbi în Europa după Pacea Westfalică de la 1648.

Whigii, tory, stânga și dreapta

De la englezi și de la francezi, am rămas cu noțiuni politice care arată opoziții doctrinare și poziționări de eșichier politic.  Englezii aveau politicieni mai radicali, numiți whigi, denumire care ar corespunde liberalilor și politicieni tradiționaliști, conservatori, cărora li se spuneau tory. Denumirea de whigi vine, evident, în bătaie de joc. Englezii denumeau „whiggamore” adică „purtătorii de bici” pe cei ce aduceau turmele dinspre Lowslands scoțiene, de lângă Tweed, spre târgurile engleze: Londra, Yorkshire, Liverpool etc.

„Whigii” erau așadar oameni de condiție modestă, mici fermieri care luptau pentru drepturile lor la origine. De aceea, când unii liberali mai zic „puneți biciul” ori „puneți parul” pe adversari, ar cam trebui să ne dăm seama că vorbim de o moștenire ancestrală, în sens politic.

În timpul Revoluției Franceze, după ce la 17 iunie 1789, Starea a III-a s-a autoproclamat Adunare Constituantă și s-a reunit în sala de ”tenis de masă” ori Sala Jocului cu Mingea. Cei ce doreau solidaritate socială, coalizare, ajutor economic erau poziționați masiv în stânga tribunei, privind de la tribună spre sală, iar cei ce susțineau că trebuia să fie sprijinită concurența, adică negustori, comercianți au stat în dreapta. Undeva între ei, urma o zonă mai înaltă unde s-au poziționat montagnarzii adică radicalii și o zonă a locurilor plană ca o câmpie, „la plaine”. Așadar, „stânga”, „dreapta”, „centrismul”, „radicalismul” și „plenul” de care auzim astăzi au o origine într-o formulare pur convențională în raport cu reperele.

Începe peste mai puțin de o săptămână, campania electorală pentru alegeri locale și europene. De asta este bine să facem un efort și să ne amintim de unde a început totul...