Evoluția PNL din ultimii trei ani reprezintă cel mai bun caz-școală în studierea modului în care un partid mare oarecare, cu bunele și cu relele lui, poate fi paralizat și controlat în totalitate de sistemul ocult de putere al instituțiilor de forță prin utilizarea, sub acoperirea diversionistă a ”campaniei anticorupție”, a cătușelor și a dosarelor penale ca arme de șantaj și de scoatere din jocul politic.

Astfel paralizat și atrofiat de lipsa de anvergură, de valoare și de viziune a noii garnituri de lideri promovați ca efect al paraliziei corpului politic autonom al partidului, PNL a ajuns în situația tragicomică de a nu mai fi capabil să-și dorească un președinte, ci un stăpân, asemeni minionilor din desenul animat.

Timp de vreo două decenii, vechiul PNL obișnuise electoratul cu imaginea de exponent al politicii făcute cu încălcarea rigorilor militare ale disciplinei de partid care îi guvernau pe urmașii FSN, de la PSD și PD. Era partidul care prezenta cea mai generoasă ofertă de lideri cu autonomie de gândire și de exprimare în spațiul public și în care se desfășurau cele mai spectaculoase competiții pentru supremație. Era, în fine, partidul care se așezase cel mai bine pe un palier tematic de interes național – dezvoltarea țării prin stimularea libertății de inițiativă economică.

Cu toate slăbiciunile lui, generate de cultura organizațională de tip club, ori de efectivele de foști activiști PCR sau de ”băieți cu ochi albaștri”, mai subțiri decât ale marilor săi concurenți politici, PNL reușea să convingă publicul că este cel mai viu partid și, prin aceasta, fie că este partidul viitorului, fie că, în pofida unei temporare situații electorale precare, partidul are viitorul asigurat.

Cealaltă bucată constitutivă a noului PNL, fostul PD(L), a fost partidul cadrelor, al băieților deștepți și versatili, capabili să preia și să promoveze cu succes orice temă care face obiectul interesului românilor. Cum a fost, așadar, posibil, ca tocmai PNL să ajungă în situația de partid fără sistem nervos central, exponențial pentru paralizia care a cuprins întreg sistemul politic de aproape trei ani încoace?

Păcatul originar trebuie căutat printre bizarele flic-flac-uri politice executate, în anii 2013-2014, atât de liberalii de extracție penelistă, cât și de cei de sorginte pedelistă, care au culminat cu fuzionarea pe cer senin a celor două partide și cu propulsarea lui Klaus Iohannis la Cotroceni.

Succesiunea de evenimente ”rebeliunea lui Crin Antonescu și ruperea USL-debarcarea lui Crin Antonescu-fuziunea cu, până mai ieri, dușmanii de la PDL-candidatura și victoria lui Iohannis” este pusă, astăzi, de majoritatea cunoscătorilor politicii, pe seama unei operațiuni speciale executate de serviciile noastre secrete, la comandă externă, operațiune care avea drept scop instalarea, la București, a unei puteri previzibile și docile. Un fel de ”blitzkrieg” politic proiectat de eurocrația germană sub steagul PPE și aprobat de vechiul departament de stat al SUA de pe vremea lui Obama.

Teza pare a fi singura explicație rezonabilă pentru ușurința, cumințenia și viteza cu care greii PNL și PDL au consimțit să-și unească destinele politice, în pofida bagajului negativ al relațiilor bilaterale. Cu largul concurs al activului de partid liberal, care-și vedea viitorul anilor-lumină de guvernare în apariția țeapănă a lui Klaus Iohannis, planul a reușit. Din păcate, însă, acesta a fost și începutul paraliziei induse PNL de către sistemul ocult de putere al instituțiilor de forță (”meta-statul profund”).

Imediat după victoria lui Klaus Iohannis, cu un entuziasm aproape romantic și cu o naivitate politică înduioșătoare, liberalii s-au grăbit să-și voteze cele mai dure criterii de integritate prevăzute de statutul unui partid din România. Potrivit acestora, simpla urmărire penală pentru fapte de corupție a unui membru, îl scoate pe respectivul liberal atât din funcția politică pe care o deține la nivelul partidului, cât și din cărțile candidaturii la o demnitate publică.

O abordare corectă și onorabilă într-o țară în care procurorii anticorupție și băieții din servicii se ocupă mai ales de ceea ce le este impus și permis de lege, și nu de politica statului în slujba căruia se află. România nefiind o asemenea țară, scrupulele morale care i-au apucat pe liberali în 2015 s-au dovedit sinucigașe politic pentru partid, un an mai târziu. Cu efectivele de primari în funcție – toți cu realegerea aproape asigurată – subțiate de articolul din propriul statut și de execuțiile politice prin dosare instrumentate de DNA, PNL pierde alegerile locale.

Din 2014 încoace, liberalii sunt politicienii care consumă cel mai mult aer și timpi de antenă în susținerea narativului plasat în piață de așa-numitul binom SRI-DNA. Cu o cadență specifică măcănitului rațelor mecanice, comunicatorii PNL promovează, zi de zi, cauza dosariadei și a pușcăriadei. Cu o rezistență specifică unor nevertebrate, liderii PNL acceptă orice soluție politică iluzorie, de tipul Cioloș-salvatorul. Totul, pe fondul unei splendide crize de soluții și de mesaje pe teme cu adevărat serioase și de interes pentru români. Această realitate, precum și apariția USR, partidul de șoricei albi cu ochi roșii, fabricat în laborator, i-a adus pe liberali în situația de a pierde la scor rușinos alegerile parlamentare din decembrie anul trecut.

După alegeri, PNL nu dă niciun semn că ar scăpa de pareza impusă de ”sistem”. Mai întâi, cu o inerție de zombies politici, liberalii s-au călcat pe bombee cu useriștii în asocierea cu protestele #rezist. Apoi, deși viața le oferă, în iunie, șansa unui congres de relansare a partidului în jurul unei echipe de lideri care să-i redea autonomia, identitatea și mesajul economic de dreapta, membrii PNL pare că vor să crediteze aceeași garnitură de minioni a cărei epocă a fost inaugurată, cu binecuvântarea lui Klaus Iohannis și, evident, a ”sistemului”, de interimatul  Alinei Gorghiu.

Iar aceste personaje lipsite de carismă și de idei, care, până acum, nu au dovedit nimic în cariera personală sau publică, nu obțin sprijinul colegilor de partid în virtutea faptului că aceștia ar avea o minimă încredere în abilitățile lor de lideri sau în valoarea lor electorală, ci a realității că liberalii s-au obișnuit să vadă în ei voința stăpânului.

Pentru că, în starea de paralizie în care se află, singurul reflex condiționat care funcționează la minionii liberali este căutarea unui stăpân, indiferent cum îl cheamă: Iohannis, ”Binom” sau George Soros (deunăzi, primarii peneliști Falcă și Bolojan s-au repezit, cu o slugărnicie demnă de o cauză mai bună, să-l invite pe dubiosul afacerist care vrea să schimbe lumea, să-și mute, ba la Arad, ba la Oradea, universitatea dată afară din Ungaria de parlamentul de la Budapesta). Or, pentru a avea un viitor, nu un stăpân îi trebuie PNL, ci un corp de lideri capabili să repună în funcțiune sistemul nervos central al partidului.