Ce te faci dacă Iadul există? Întrebarea aceasta, doar aparent paradoxală, îi tulbură până și pe cei mai înverșunați atei.

Dacă ideea de Dumnezeu sau de Rai îi lasă reci, într-un cotlon al creierului lor pozitivist stă oploșită o idee care îi bântuie la răstimpuri, dându-le fiori de groază: dacă, după moarte, în loc de neantul etern te pasc niște chinuri cât se poate de concrete?

Duminica aceasta, a 22-a de la Rusalii, este dedicată pildei Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Probabil cea mai cutremurătoare dintre toate cele spuse de Iisus, tocmai din cauza imaginilor teribile cu care este zugrăvit Iadul.

Povestea e cunoscută. Personajele: un bogat și un sărac. Primul, al cărui nume nu ni se spune, își duce toată viața în petreceri. Al doilea, Lazăr, „zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii, venind, lingeau bubele lui”.

Să notăm că Lazăr este singurul personaj din toate pildele spuse de Iisus care poartă un nume. Nu întâmplător: în ebraică (El Azar) numele său înseamnă „Dumnezeu ajută”. Un alt Lazăr, prietenul din Betania al Mântuitorului, va fi sculat din morți de Acesta, prefigurând Învierea de obște.

Bogatul și Lazăr mor la scurt timp unul de altul: primul ajunge în iad, al doilea în rai, în sânul lui Avraam. Chinurile bogatului trebuie să fi fost îngrozitoare, de vreme ce strigă către Avraam: „Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie!” Avraam răspunde: „Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.”

De ce a ajuns bogatul să se chinuie în iad? Ce păcat a săvârșit? Nicăieri nu se spune că a furat ori și-a dobândit averea fraudulos. Deci nu bogăția e condamnată. După cum Lazăr nu pentru sărăcia lui a ajuns în rai: sărăcia în sine nu este meritorie, deoarece există și o sărăcie provocată din păcate precum lenea, dezinteresul, patimile etc. De aceea, o lectură „în cheie marxistă” este abuzivă, conchide Pr. Radu Dorin Micu.

Motivul pentru care bogatul a fost condamnat este că l-a IGNORAT pe Lazăr, care murea de foame. Or, spune Sfântul Ambrozie al Milanului: „Dacă fratele tău rabdă foame în timp ce tu l-ai fi putut ajuta, ești un hoț, dacă moare de foame, ești un criminal”.

Mai mult, părintele Micu sesizează că, și în chinurile iadului fiind, bogatul continuă să îl ignore pe Lazăr, adresându-i-se direct lui Avraam.

La prima vedere, nici despre sărac nu ni se relatează că ar fi făcut o faptă bună. Și totuși, la o lectură mai atentă, observăm că, așteptând veșnic la poarta bogatului, el dă dovadă de răbdare în necazuri, de blândețe și smerenie. Adică virtuțile lui Iov, care, pentru nenorocirile ce se abat asupra lui, nu-i învinuiește nici pe oameni, nici pe Dumnezeu. Lui Lazăr nici prin cap nu-i trece să admonesteze ori să se revolte. Nu manifestă „ură de clasă”.

Există cuvinte care să descrie disperarea bogatului, la auzul veștii că nu îi este dată nici măcar alinarea unei picături de apă? Și, mai ales, lipsa oricărei nădejdi, pentru zile, luni, ani, eoni de acum încolo. NICIODATĂ nu va mai simți răcoarea apei! Cutremurător.

În fața acestei realități crunte, bogatul apelează din nou la bunătatea lui Avraam. Noul dialog este la fel de tulburător: „Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.”

Observăm că Iisus prezintă cu tact diplomatic o versiune a raiului și iadului adaptată urechilor susceptibile ale fariseilor și folosind personaje ale Vechiului Testament, precum Avraam și Moise. Noi însă știm că după Jertfa pe Cruce, Învierea și Înălțarea la ceruri, Raiul înseamnă viața veșnică în Lumina lui Hristos. Dar pentru urechile care știau să audă, avertismentul era clar: „Nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi”. Într-adevăr, Cineva a Înviat și mulți dintre iudei nu au crezut, pecetluindu-și soarta.

Un alt element tulburător al acestei descrieri a „vieții de după viață” făcută de Iisus Însuși, este „prăpastia mare” care „s-a întărit” între rai și iad și îi împiedică pe „cei care voiesc” să treacă dintr-o parte într-alta. Dar noi, creștinii ortodocși, ne rugăm pentru morții noștri și credem că, prin pomenirea lor la liturghie sau în rugăciuni, este posibilă îmbunătățirea stării lor, ba chiar scoaterea sufletelor lor din iad și mutarea în rai. Ne înșelăm?

Câtuși de puțin! Lectura mai atentă arată că doar atunci când morții se roagă pentru ei înșiși nu pot trece această prăpastie. Odată trecut pragul morții, sufletul nu mai poate face nimic pentru sine.

În totală contradicție cu spiritul contemporan, care ne îndeamnă să ne trăim clipa, aflăm că, dimpotrivă, viața aceasta trecătoare i-a fost dată omului nu pentru a benchetui, ci pentru a-și pregăti mântuirea.

Mai mult, orice gest, orice faptă, ba chiar și orice gând din această viață pe pământ produce repercusiuni asupra vieții veșnice.

În creierul pozitivist al ateului, într-un cotlon întunecat, răsună Pariul lui Pascal: „Dacă Dumnezeu nu există și tu ai crezut în El, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există și tu nu ai crezut în El, ai pierdut totul.”