Din 1943 până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, bărbați și femei au riscat totul pentru a se strecura pe teritoriul stăpânit de germani ca să susțină rezistența. În 1943, măcelul a milioane de evrei a devenit înfricoșător pentru întreaga lume, motiv pentru care aliații și-au concentrat cea mai mare parte a puterii lor pe distrugerea resurselor militare germane.

Misiuni secrete de eliberare

În acest sens, a apărut o mică armată de parașutiști evrei voluntari. Agenția Evreiască, un organism dedicat înființării Israelului, a cerut ajutor guvernului britanic în pregătirea și trimiterea a sute de parașutiști în Europa pentru a lupta împotriva naziștilor. Foarte puțini au ajuns în Europa, iar mult mai puțini s-au întors în viață.

În august 1942, un grup de femei a sosit în Palestina, aducând cu ele povești îngrozitoare despre ce le făceau naziștii evreilor din Europa. Având cunoștințe despre limbile, obiceiurile și geografia locală, acești voluntari puteau salva, pe ascuns, pe oricine care se ascundea.

Astfel, Agenția Evreiască a pus la cale un plan ambițios de a trimite 1.000 de agenți antrenați peste Europa sfâșiată de naziști, unde puteau intra în contact cu refugiații evrei și cu grupurile de rezistență, astfel putând să răspândească vestea despre mișcarea sionistă și chiar să declanșeze o revoltă evreiască.

În cele din urmă, 250 de bărbați și femei, dintre care mulți care emigraseră de puțin timp în Palestina, s-au oferit voluntari. Agenția Evreiască a vrut să-i trimită pe toți în luptă, dar Marea Britanie a fost de acord să susțină doar câteva zeci de voluntari. Aveau nevoie de resursele lor pentru proprii oameni și se temeau că un batalion de comandouri antrenate și experimentate ar putea răsturna dominația britanică în Palestina.

Cu toate acestea, în schimbul transportului cu avioanele britanice, operatorii au trebuit să promită că vor acorda prioritate stabilirii de comunicații radio și telegrafice, sabotaj și ajutorul oferit piloților aliați doborâți. În cele din urmă, s-a încheiat acordul și a început cu seriozitate căutarea voluntarilor.

Un plan riscant

Organizarea unității a revenit unor voluntari precum Enzo Sereni, un tânăr de origine italiană care a fost activ în cercurile sioniste de aproximativ 20 de ani, precum și Yonah Rosen, născut în Ungaria.

Așa cum era caracteristic grupurilor militante sioniste precum Haganah și Palmach, femeile erau binevenite, precum Haviva Reik, născută în Slovacia, și Hannah Szenes, care era din Budapesta. Din cei 250 de voluntari inițiali, 110 au fost instruiți, iar grupul final a fost restrâns la doar 37.

Parașutiștii au sugerat să facă „sărituri oarbe”, cu echipe trimise în țări diferite. După cum a susținut Enzo Sereni, „Este cel mai scurt traseu și, prin urmare, cel corect. Chiar dacă este periculos, cu imaginație și îndrăzneală, putem lua inamicul prin surprindere.” Și așa au făcut.

Primele sărituri au început în martie 1944. Echipa lui Hannah Szenes a fost prima, aterizând în Iugoslavia. Pe 19 martie, trupele germane au invadat și au ocupat Ungaria, zdruncinând încrederea parașutiștilor născuți acolo.

„Am întârziat”, a scris parașutistul Yoel Palgi. „Speranțele noastre de a organiza evadarea și autoapărarea înainte de invazia nazistă au fost năruite. Acum ar trebui să operăm sub stăpânire nazistă.”

Cu toate acestea, misiunea a mers înainte. Dintre acei parașutiști care aterizaseră în Iugoslavia, câțiva s-au extins și în țările vecine. Palgi s-a întâlnit cu Szenes pentru a se infiltra în Ungaria, unde mama ei văduvă și fratele ei mai mic încă se ascundeau la Budapesta.

Sacrificiul unei femei

Haviva Reik, care trebuia să fie însoțită de alți trei bărbați, a fost scoasă din misiune în ultimul moment, deoarece ofițerii britanici erau siguri că va fi executată ca spion, deoarece germanii nu ar fi crezut vreodată că este un simplu soldat. Când membrii echipei ei au plecat spre Slovacia, au fost surprinși să o găsească pe Reik deja acolo.

În România, parașutiștii s-au deplasat rapid prin zonele petroliere din Ploiești pentru a salva aviatorii aliați doborâți. Odată ajunși la sol în Slovacia, parașutiștii echipei lui Haviva Reik au condus operațiuni de salvare, pe care le-au organizat într-un grup funcțional de rezistență. Mai apoi, pe 20 noiembrie 1944, Reik a fost capturată și ucisă împreună cu alți aproape 1.000 de oameni, în masacrul de la Kremnička.

Hannah Szenes, Yoel Palgi și coechipierul lor, Peretz Goldstein au fost arestați la scurt timp după sosirea lor în Ungaria. În închisoare, Szenes a fost torturată înainte de a se reîntâlni cu mama ei, care a fost adusă de anchetatori special pentru a o intimida. Ea a refuzat să le spună răpitorilor orice detaliu despre misiunea ei.

După un proces fals, Szenes a fost executată de un pluton de execuție pe 7 noiembrie. Peretz a murit în lagărul de concentrare Oranienburg, în timp ce Palgi a scăpat din tren în timpul tranzitului și a asistat echipajele aeriene aliate în România, până când Armata Roșie a eliberat țara.

Moștenirea parașutiștilor

În total, 12 dintre cei 32 de parașutiști care au intrat în țările ocupate de naziști au fost capturați. Șapte au murit. Majoritatea au fost activi până când forțele aliate au ajuns la ei, jucând un rol vital și adesea uitat în înfrângerea fascismului.

Sacrificiile parașutiștilor evrei au devenit legendare în Palestina postbelică. Moartea lui Hannah Szenes a făcut-o martiră pentru Yishuv, comunitatea evreiască palestiniană. Rămășițele Havivei Reik au fost transferate dintr-o groapă comună din Slovacia într-un cimitir militar din Israel, iar numele ei îmbracă străzile din întreaga țară. Reuven Dafni a fost decorat pentru serviciul său și s-a întors în Palestina, unde el și Palgi au strâns fonduri pentru înființarea armatei israeliene în 1948.

Pentru o generație de evrei care își pierduse prietenii, familia și comunitățile întregi din cauza brutalității regimului nazist, figurile precum parașutiștii au fost un simbol puternic al rezistenței. În 2013, ultimul dintre voluntari, Surika Braverman, a murit la vârsta de 95 de ani. După cum a povestit, ea și colegii săi nu erau „lideri, ci doar oameni normali”. „Trebuie să înțelegeți, nu ne-am dus în Europa ca să-l răsturnăm pe al Treilea Reich”, a spus Braverman. „Nu credeam că ne vor face eroi, am vrut să mergem la evreii din Europa și să le spunem că am venit să-i ajutăm.”