Radu Paraschivescu: "E deja lucru stiut, cu binele te obisnuiesti imediat".

Amintiti-va ce usor ati trecut de la televizorul alb-negru la cel in culori si ce repede ati uitat socul cromatic initial.

Ganditi-va cat de firesc vi se pare sa vedeti filmele lui Von Trier, sa mergeti la casa de schimb valutar, sa nu faceti coada la banane si sa calatoriti unde va place.

Fireste, am avut cu totii momente de nesiguranta sau de indoiala. Alienarea de dinainte de 1990 a sapat urme adanci in mentalul nostru, asa ca de multe ori ne-am trezit tratand normalitatea ulterioara altfel decat ar fi trebuit.

Am nutrit vagi forme de mefienta fata de lucrurile frumoase care ni s-au intamplat si uneori chiar ne-am intrebat daca nu cumva suntem victimele propriei inchipuiri.

Am murmurat „nu-mi vine sa cred” cand am aflat ca vin in Romania nume ilustre, de la Mario Vargas Llosa la Bill Gates, de la Nigel Kennedy la Nicole Kidman si de la Placido Domingo la Roberto Baggio.

Din tortul bucuriilor (in fine) permise, o felie bine glazurata e cea a muzicii pop-rock. Si aici evocarea secetei predecembriste are rostul ei. Tin minte si azi cum o emisiune altminteri fada, „Meridianele cantecului si dansului”, a fost scoasa din grila televiziunii comuniste dupa ce un realizator insuficient prelucrat a indraznit sa difuzeze un cantec al trupei Police.

Era vremea cand visai la Led Zeppelin sau Dire Straits, dar te multumeai cu Alla Pugaciova si Karel Gott. Doar norocosii care isi orientau antenele spre vecini, indeosebi spre fosta Iugoslavie, izbuteau bresa. De la ei veneau povesti despre ultimul concert al lui Wishbone Ash, despre turneul american al lui David Bowie, despre excesele lui Billy Idol si despre atmosfera sepulcrala peste care prezida Urge Overkill.

Astazi, zeii nostri clandestini au coborat printre oameni. Ii vezi in carne si oase, le ceri autografe, ii fotografiezi (chit ca nu prea e voie) si-i filmezi cu telefonul mobil (chit ca nu prea se vede mare lucru). In 1992, cand Michael Jackson a venit in Romania, isteria inconjuratoare a fost semnul iesirii de sub clopotul restrictiilor.

Acum, privim aproape ironic prezenta Europe si a lui Joe Cocker la Revelionul lui Vanghelie. Cum spuneam, ne-am obisnuit cu binele. O lista incompleta si nestructurata valoric da imaginea unei schimbari a macazului de negandit cu 17 ani in urma.

Phil Collins, Ian Gillan, Uriah Heep, Jethro Tull, Faithless, Jon Anderson, Dream Theater, Status Quo, Rod Stewart, Humble Pie, Bryan Adams, Elton John, Placebo, George Michael,The Gathering, Alice Cooper, Marilyn Manson, Within Temptation, Scorpions, Asia si altii, si altii, si altii. Se pregatesc Robert Plant si Rolling Stones. Ati fi crezut asa ceva in mai 1984 sau in septembrie 1989?

La fel de reconfortanta e atitudinea publicului fata de aceste intalniri. Aflat intamplator la Sibiu cu trei saptamani in urma, n-am fost atent doar la concertul Anathema din Piata Mare, ci si la tinerii din jur.

Departe de scenariile alarmiste, cu iz de Apocalipsa, care vesteau desantul unei multimi de turbulenti irecuperabili, am dat peste o lume vie, proaspata si gata sa-si traiasca viata.

N-am avut nicio secunda sentimentul ca ma pierd intr-o menajerie gotica sau intr-un vartej de narcomani cu ochii injectati si creierul piftie. Dimpotriva.

M-am bucurat de vecinatatea lor, i-am auzit cantand, i-am vazut talazuind cu mainile intinse si tricourile ridicate pe solduri. Mi-au placut tinerii aceia. Si i-am invidiat pentru varsta care i-a ferit de experienta desertului rosu.