Radu Paraschivescu: "Felul in care suna telefonul mobil spune o poveste despre destinatarul apelului".

In autobuz si pe banca din parc, la strand sau in magazin, pe strada, la restaurant si in racoarea bisericii, telefonul mobil suna fara sa aleaga ora potrivita sau momentul optim. Nu mai exista intervale in care, din politete, apelurile se suspenda.

Cine nu-si inchide telefonul, dar pretinde sa nu fie deranjat intre orele trei si sase dupa-masa tradeaza o candoare anacronica, pe care viata de zi cu zi n-a izbutit sa i-o vindece.

Timpul mobilului e mereu, de la sapte dimineata pana mult dupa miezul noptii, caci in mileniul in care am intrat totul poarta stampila urgentei. Vietii noastre i s-a imprimat un ritm rapid, in care sincopele de comunicare sunt rareori admise.

Marturisesc insa ca lucrul care ma intriga nu e frecventa apelurilor, ci uluitoarea diversitate a tonurilor. Fascinatia pe care o exercita mai departe gadgeturile asupra romanilor se vede limpede in relatia cu acest instrument minuscul si polivalent, care poate fi pe rand ceas desteptator, agenda si aparat foto.

Urcat la rangul de proteza indispensabila a omului contemporan, el n-a devenit doar ocupantul invaziv al unui spatiu pana nu de mult intim, ci si o forma de proiectie a personalitatii celui care-l detine. Felul in care suna telefonul mobil spune o mica poveste despre destinatarul apelului, caci abonatul isi alege singur tonul de apel.

Iar aici varietatea urca la cote cu adevarat spectaculoase. Sunt tot mai putini cei care prefera soneria simpla, banala, monocorda, de tipul celei pe care o auzim la telefonul fix. Daca esti atent, descoperi apeluri din registre diferite, un melting pot polifonic in care se amesteca muzica si sportul, armata si nostalgiile junetii, filmul si ironia cazona, plus o droaie de zgomote zoologice, de la mieunat la macanit si de la guitat la raget.

Ori de cate ori aud un asemenea apel in apropierea mea, studiez pe furis chipul celui care raspunde. Incerc sa alatur tonului de apel o trasatura, un mesaj, o legenda. Exista, bunaoara, oameni care au optat pentru „Menuetul” lui Boccherini, „Mica serenada” a lui Mozart sau „Simfonia a V-a” a lui Beethoven. Adulmec aici topenia subtire, snobismul flausat si pseudoeleganta celor care beau cafeaua tinand degetul mic al mainii indreptat in sus sau se prezinta spunand „Ma numesc inginer Ionescu”.

Alti posesori de mobil accepta un palier social inferior si tonuri de apel pe masura, incepand cu vaicareala manelei si sfarsind cu indemnurile resemnate din „Da, mama, cu biciu-n mine”. Dar iata-l pe un scaun din tramvai pe rockerul nostalgic, penduland intre iubirea extrema si sila distanta, filtrate lenes de „Whole Lotta Love” a lui Led Zeppelin, care-i suna intr-un cotlon al gecii.

Si pe pisicherul iesit sa-si bea berea la terasa si atras de „tine cadenta, bai, soldat”, in amintirea, nu intotdeauna solara, a zilelor de instructie. Iata-l, in fine, pe teribilistul rebel care isi dezvaluie identitatea alegand ca ton de apel zgomotul unei masini de Formula 1.

De cateva saptamani colectionez in arhiva mintii tonuri pe care le aud in premiera. N-am avut reactie la coloana sonora din „Misiune imposibila” sau la cosmopolitul „Helloooo!!! Helloooo!” - ambele intrate in categoria slagarelor de celular.

M-a siderat, in schimb, optiunea unui domn la costum, instalat alaltaieri langa mine la metrou, caruia telefonul mobil i s-a adresat languros si umil cu „Sa traiti, sa traiti”, simuland prosternarea in fata unei autoritati pe care probabil ca bietul om n-o are nici acasa, nici la serviciu. Si stiu ca exista posesori de mobil sedusi de tonurile de apel care reproduc salutul lui Garcea sau chiar rasul lui George Becali. Suntem de poveste, ce mai.