PARASCHIVESCU: "O consoană schimbă o atitudine. Am putea fi solidari, dar preferăm să fim solitari."
Pe cont propriu, ferecaţi în tăceri masive, cu ochii închişi şi urechile astupate. Dacă suntem întrebaţi ce anume justifică această distanţă faţă de problemele altora, ştim ce să răspundem. Există oricând alibiul discreţiei, nimic altceva decât un fel laş de a explica de ce rămânem deoparte când ar trebui să intervenim. Conduita bolnăvicios-precaută, mersul pe vârfuri, întoarcerea grăbită a capului sunt tot atâtea forme de acceptare complice a nedreptăţii. Americanii au spus cândva despre ţările-satelit din spatele Cortinei de Fier că „nu se amestecă nici măcar în propriile treburi interne“. Ca participanţi individuali la viaţa publică, încă n-am ajuns la acest nivel de abstragere. Dar nici mult nu mai avem. Mi-a rămas pe retină imaginea studentei din Republica Moldova lăsată să moară pe marginea străzii, în miezul zilei. E cel mai dur afiş pentru filmul indiferenţei noastre cotidiene. Revăd scena şi încep să am impresia că trăiesc într-un oraş populat nu de oameni, ci de sisteme fiziologice. În alte locuri, săritul în ajutorul unui suferind (cu atât mai mult al unui muribund) a intrat de mult în reflex. La noi, mecanismul solidarităţii s-a blocat, fără putinţă de depanare. Nu mă bag, nu e treaba mea, nu mă priveşte - iată filosofia nonintervenţionistă care costă zile, săptămâni sau vieţi. Omul prinde contur de insulă. Cuibărit în fotoliu, cu cafeaua alături, el citeşte romane cu mafioţi şi tresare când vede, negru pe alb, chintesenţa Omertei: „Cine e orb, surd şi tace / Trăieşte o sută de ani în pace“. Dar nu-şi dă seama că, prin felul lui de-a se uita în altă parte, preia întru totul reţeta donilor sicilieni sau napolitani. A devenit solidaritatea un moft? Aşa se pare, judecând după ce vedem pe stradă, pe scara blocului, în parc sau în tramvai. Dacă un şofer irascibil iese cu levierul la un pieton surprins de schimbarea semaforului, ne îndepărtăm gracil. Dacă de la uşa vecinului se aude plânsul unei femei snopite în bătaie, ne vârâm vată în urechi. Dacă cineva strigă după ajutor, facem tot ce depinde de noi să nu-l mai auzim. Dacă vedem un bărbat prăbuşit pe trotuar, îl ocolim cu un aer ultragiat: „Cum poţi să-ţi bei minţile în halul ăsta?“. Amplasăm cordoane sanitare între noi şi ceilalţi, convinşi că aşa trebuie procedat. Dar asta doar până când întâmplarea face să fim noi cei care au nevoie de ajutor. Atunci nimic nu ni se pare mai firesc decât solicitudinea semenilor. Mizăm pe ea şi suntem teribil de intrigaţi dacă nu se manifestă pe loc şi deplin.
Am fost dintotdeauna aşa? Sociologii clatină din cap şi pun acest tip de autism autoimpus pe seama educaţiei primite înainte de 1989. Două ar fi, după părerea lor, elementele care au virusat comportamentul normal. Primul, accentul pus cu prea mult elan pe „colectiv“, un termen care, prost folosit, a generat reacţii de respingere şi atitudini pe măsură. Al doilea, transformarea prudenţei în virtute supremă. Influenţa acestor elemente ne-a făcut să fim altfel decât s-ar cuveni. Forţa lor sfredelitoare ne-a schimbat şi ne-a pus în situaţia de-a reacţiona complicat în situaţii simple. Privirea noastră răzbate foarte rar dincolo de gardul propriei curţi. În afara teledonurilor pentru diverse cauze, nu se mai află nimic. Solidaritatea simplă, fără baluri de cristal şi zorzoane publicitare, s-a stins. Ne uităm la „Cei trei muschetari“ şi când auzim „Toţi pentru unul, unul pentru toţi“ ni se pare că am surprins o replică dintr-un film SF.
Recomandările noastre
