Radu Paraschivescu: "O vorba celebra spune ca francezii au cincisprezece feluri de-a gati o singura leguma, pe cand englezii au un singur fel de-a gati cincisprezece legume".

De o parte, creativitate flamboaianta, de cealalta, monotonia unei natii aproape mandre de cat de prost se hraneste. Ce apropie aceste atitudini altminteri opuse? Consecventa si autenticitatea. Adica doua dintre lucrurile periclitate in Romania, unde contrafacerea a devenit agentul colonizator al imposturii.

Nu trebuie sa ai vocatie de detectiv ca sa descoperi ca esti impresurat de falsuri. Ele iti sar in cale, te imbie pe bulevard, iti asediaza auzul, iti plutesc in farfurie si ti se suie pe pereti. Romania mileniului trei e laboratorul unde savanti nocivi pun la cale un parazit cu o rata de multiplicare cumplita. Contrafacerea ataca tot si nu ocoleste nimic, de la casetofoane la pantofi si de la timbre la icre.

Capitala e, previzibil, campioana acestei masluiri ingaduite, capul pestelui intrat in putrefactie. La Bucuresti, dar si in alte locuri, falsul romanesc e admis si uneori ocrotit. Invocarea agentiilor guvernamentale e fara sens, cata vreme clientul insusi consimte la pacaleala.

Ajuns la restaurant, el intreaba sfios: „Cartofii prajiti sunt proaspeti sau la punga?” „La punga”, i se raspunde cu o complicitate mamoasa. Acelasi client are prilejul ca, odata iesit din local, sa constate ca paleta falsurilor e mai vasta decat ar fi crezut. Ganditi-va, de pilda, la concertele unde trupe sintetice, lansate de compozitori sudati de computer, care se dedau playback-ului fara jena.

Amintiti-va de falsele ceaiuri Lipton din supermarketuri sau de parfumurile la preturi de nimic vandute de tarabagii la colt de strada. Nu uitati produsele pe care numele marilor firme sunt modificate smechereste: pantofii de sport Pumma, casetofoanele Powasonic, costumele Armandi etc. Atacul clonelor e dur, dar explicabil prin permeabilitatea vinovata a populatiei.

De unde vine lipsa de reactie a clientului in fata falsurilor? Poate din lipsurile deceniilor trecute, cand romanul fondase un soi de cult al compromisului prin surogate. (Ajunge sa ne gandim la nechezol, scurtatura spre pancreatita pe care multi dintre noi au pornit fiindca produsul autentic nu exista.)

Poate din tentatia chilipirului, fructificata eficient de producatorii marfurilor de mana a treia, care au sesizat ca lucrul ieftin are cautare si e cumparat tocmai pentru ca e ieftin. Poate dintr-un soi de snobism tatesc, care impune cuplarea la moda prin orice mijloace, inclusiv cu mari concesii valorice. In fond, daca se poarta posetele Vuitton, cine mai sta sa observe ca de pe falsul cumparat la Bucur Obor lipseste un „t”? Sunt doar cateva explicatii posibile - evident, nu singurele. Partea proasta vine abia acum, odata cu intrebarea: si ce se poate face?

Cel mai simplu si mai inexact raspuns e: responsabilizarea organizatiilor care se ocupa de protectia consumatorului. Numai ca ele n-au cum sa intervina in relatia dintre client si furnizor, mai ales cand clientul stie ca i se livreaza un fals.

„Habar n-aveti cati oameni de-abia asteapta sa se lase prostiti”, a scris candva (si mare dreptate a avut) Dorin Tudoran. Un raspuns ceva mai bun ar fi: educarea gustului. Insa urnirea se poate face doar individual, cu ochii deschisi si urechile ciulite.

Ar fi frumos sa existe pedagogi ai calitatii capabili sa dizolve din trei prelegeri tonele de falsuri care ne uratesc viata, dar cine crede asa ceva a pasit deja in utopie. Cata vreme vom glosa despre falsele opere ale lui Brancusi, dar vom manca mai departe cartofi congelati pe post de proaspeti, ne vom fura caciula.