Radu Paraschivescu: "Hotelurile de pe litoralul românesc sunt din ce în ce mai pline, iar mizeria din camere şi de pe plajă din ce în ce mai apăsătoare".
Serviciile se prezintă tot mai prost, preţurile cresc tot mai mult. Aceste paradoxuri sunt posibile doar în ţara mititeilor cu fundă tricoloră şi a imnului manelizat. Ele se hrănesc - şi o vor face, mă tem, mulţi ani de-acum încolo - din comportamentele noastre reflexe. Adică din proasta deprindere, din blazarea cu miros de laşitate în spatele căreia ne pitulăm când dăm peste lucruri neconvenabile. Autostrada geme de lume şi n-are nicio staţie de benzină pe 165 de kilometri? Nu-i nimic, măcar e-a noastră. Pâinea de la restaurant e uscată? N-are importanţă, amărâţii din Eritreea nu văd o felie de pâine cu anii. Faţa de pernă de la hotel e jilavă şi pute? Nu contează, bine că nu sunt ploşniţe. Sunt şi ploşniţe? Asta e, ziceţi mersi, puteau să fie şerpi.
Incapacitea de ripostă şi lehamitea inerţială a clientului explică împreună succesul patronului de pe litoral. „Merge şi-aşa“ e un slogan cu acoperire naţională, de care ne folosim în cele mai diverse prilejuri, de la peretele igrasios la strada cu hârtoape şi de la funcţionarul obraznic la infrastructura precară. Ideea de boicot nu valorează nimic în ochii unei populaţii deprinse să nu aibă iniţiative, să se uite spre tătuc şi să se complacă în lâncezeala tipică asistaţilor nătângi. Cine găseşte un vierme în conservă sau un cui în franzelă livrează un subiect ştirilor de seară, fără ca asta să clatine vreun fir de păr de pe capul vinovaţilor. Avem handicapul celor obişnuiţi să trăiască pe linia minimei rezistenţe: ne e ruşine de neruşinarea celorlalţi, ne sfiim să cerem ce ni se cuvine, acceptăm inacceptabilul, iar dacă e nevoie putem fi chiar recunoscători.
Când sunt întrebaţi de ce nu aleg totuşi alte staţiuni din alte ţări, turiştii români au două răspunsuri preferate şi întru câtva înrudite. Primul, de care am amintit, e neputinţa de-a se sustrage reflexelor. „Aici venim de douăzeci de ani.“ Sau: „Fie pâinea cât de rea (sau mucedă), tot mai bine-n ţara ta“. Celălalt degajă un soi de naţionalism nervos, resentimentar şi până la urmă stupid, adică expresia cea mai plastică a patriotismului contrafăcut: „Da’ de ce să-i îmbogăţesc pe şmecherii ăia de turci (spanioli, croaţi, austrieci, italieni etc.)?“. Degeaba le explici de ce (pentru că au servicii mai bune, nu te fură şi arată că te preţuiesc - dacă nu din alt motiv, fiindcă le asiguri existenţa pe piaţă). Falsul patriot, care nu uită să înjure naţionala României la prima înfrângere, va crede întotdeauna că străinii corecţi sunt „şmecherii ăia“ şi că puşlamalele carpatine sunt „românaşii noştri“.
Cu un an în urmă, mă aflam la intrarea pe o plajă din Portugalia şi mă uitam la un suport din lemn în care se aflau câteva zeci de cornete din plastic prevăzute cu un capac. Obiectele aveau forma unor cornete de îngheţată. Unii turişti luau câte unul, alţii nu. După câteva minute, m-am dumirit că era vorba de nişte scrumiere puse la dispoziţie gratuit de administraţia plajei. Fumătorul înfigea cornetul în nisip, iar la plecare vărsa conţinutul la un coş de gunoi şi punea obiectul de plastic la loc în suport. Ţin minte, de asemenea, că, înainte de plecare, un patriot de serviciu m-a descusut intrigat: „Ce cauţi în stâncoşenia aia de doi lei?“. Ce să caut? Frumuseţe, artă emanuelină, ocean, leandri, o lume binedispusă şi la fel de bine-crescută. Dacă aş fi căutat seringi folosite, chelneri soioşi sau covoare de alge, aş fi luat-o pe Autostrada Soarelui.
Recomandările noastre
