Radu Paraschivescu: "Scurtatura in sine nu are nimic condamnabil."

Ea e rezultatul crizei de timp si al dorintei de-a ne rentabiliza traseul. Graba, competitia si teama in fata unei intarzieri cu repercusiuni ne impun de multe ori sa taiem colturile. Cata vreme lucrul asta se face atent, fara efecte secundare, nu poti emite obiectii.

Mileniul trei ii ingaduie rar pe contemplativi, privilegiind deplasarea impetuoasa, spre o tinta bine fixata. Grav e altceva. Fara sa fie animat de vocatia scurtaturii, romanul croieste poteca pe unde n-are voie fiindca asta e pohta ce-a pohtit. Stilistica lui sta sub semnul lui „asa am chef” si-i permite sa raspunda oricarei intrebari care incepe cu „de ce” prin raspunsul laconic „de-aia”.

Bunul plac, unul dintre stapanii tranzitiei romanesti, ii ghideaza pasii si-l fereste de remuscari. Iar bunul plac nu se simte doar la firul ierbii calcate in picioare si acoperite de sticle. Tot el insoteste indepartarea ziaristilor incomozi din redactii, siluirea Constitutiei si droaia de abuzuri care fac din Romania o tara cu nazuinte apusene si manifestari papuase.

Locuiesc intr-un sector reconditionat de doi ani prin stradaniile unui primar responsabil. Cosmeliile sordide au cam disparut, gheretele ridicate fara autorizatie au fost rase. S-a inmultit reconfortant numarul spatiilor verzi, al locurilor de joaca pentru copii, al covoarelor florale care inveselesc cartierele.

Ei bine, am trecut cu putine zile in urma printr-o zona unde amenajarile se incheiasera acum o luna. Ceea ce am vazut m-a convins ca dezvoltam o rezistenta apriga la civilizatie. Gazonul care desparte sensurile de circulatie ale unei strazi importante din sector era slutit fara mila. Aparusera deja scurtaturile.

Cararui piezise fusesera trasate prin iarba de oameni pentru care ideea de spatiu public si de grija comunitara produce in cel mai bun caz ridicari din umeri, iar in cel mai rau, holbari indignate si injuraturi. Chelirea diagonala a gazonului era cu atat mai greu de acceptat cu cat trecerea de pietoni se afla la mai putin de zece metri. Cat despre florile plantate luna trecuta, printre ele sticlea batjocoritor in soare plasticul ambalajelor de Cola azvarlite din goana masinilor.

Mai are rost, in asemenea conditii, sa vorbesti despre reguli, principii, igiena urbana sau - o, Doamne! - ecosofie? Nu prea. Mai ales ca in cazul asta scurtatura nu are nici macar alibiul grabei. Aici e vorba de placerea de-a strica, combinata cu voluptatea de-a da cu tifla celor care mai cred in virtutea cuviintei.

Cand respingi un bine care ti se face fara sa ti se solicite absolut nimic in schimb, cand te rasfeti in delicii marlanesti, cand calci in picioare la propriu eforturile altora, cand zadarnicesti de dragul de-a zadarnici, inseamna ca nu meriti altceva. Si ca te simti bine in promiscuitate, jeg si flegme. Cararea care despica obscen verdele ierbii e, de fapt, iscalitura unei copite de rinocer.

Asa cum ambalajul de napolitana aruncat peste florile primaverii consacra tirania dispretului. Ai impresia ca mana vandalului anonim a umblat la tablita pe care scrie „Nu calcati pe iarba” si a infipt o virgula intre primul si al doilea cuvant.

Cu o saptamana in urma, am vazut o doamna care isi scosese cainele la plimbare aplecandu-se firesc si adunand intr-o punga ceea ce lepadase patrupedul pe trotuar. Din fericire, am vazut acelasi gest repetat de alti oameni in cursul zilei. Din nefericire, asta se petrecea la Praga.