Pentru a ne lămuri, trebuie amintit contextul în care acest gest aparent scandalos a avut loc. Ne aflăm în perioada cea mai înfloritoare, dar și cea mai frământată a creștinismului. Ereziile apar ca ciupercile după ploaie: docetismul, gnosticismul, monofizismul… Dintre toate, însă, arianismul era cel mai viguros.

De aceea, Împăratul Constantin simte nevoia unei clarificări dogmatice, care să curețe ogorul creștinismului de buruieni și îi convoacă în anul 325, la Niceea, pe 318 dintre cei mai luminați ierarhi ai vremii. În spatele lui Arie din Alexandria, care susținea că Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci o ființă (ce e drept, superioară), dar creată, se grupau mulți dintre participani. În ciuda eforturilor lui Nicolae și ai altora, Arie nu dădea cu un pas înapoi.

Riscul era uriaș: Ruperea Bisericii lui Hristos. Atunci, blândul Nicolae îl pălmuiește pe alexandrin. Asistența este siderată. Când își revine, Constantin poruncește ca, pentru gestul său, considerat nepotrivit pentru un om al lui Dumnzeu, sfântulului să i se ia Evanghelia și omoforul (însemnele arhierești) și să fie aruncat în închisoare.

În celulă, în timp ce aștepta să-i fie hotărâtă soarta, lui Nicolae i se arată Mântuitorul și Maica Domnului, care îi restituie Evanghelia și omoforul. Această minune l-a lămurit pe Constantin de partea cui este dreptatea. Nicolae a fost repus în funcție, iar arianismul, deși a continuat ani buni să facă prozeliți, a fost înfrânt. Tocmai fusese depășit momentul cel mai periculos din toată istoria creștinismului.

Acum ne-am lămurit: Nicolae nu l-a pălmuit pe Arie pentru a-și face sieși dreptate sau din orgoliul de a-și impune ideile proprii, ci pentru a apăra Biserica lui Hristos. Iar Mântuitorul, restituindu-i însemnele arhierești, luate de judecata omenească, a arătat că Sfântul a avut dreptate.