Am scris acest text ca pentru mine, ca să îmi răspund la niște întrebări, să prefac în metaforă ce este greu de dus în spate, ca om abia intrat pe drumul vieții. Nu este o lecție pentru nimeni, ci doar o picătură din viața mea.
M-a întrebat cineva la 20 de ani “Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. Inițial, am zâmbit, crezând că e o ironie la mijloc, dar nu era. Era doar drag și grijă sinceră. Am răspuns: “Voia Domnului... Am să mă fac “X”, dar nu pentru că mi-am dorit dintotdeauna și nici pentru că a fost visul meu de mică, ci pentru că știu că asta vrea Dumnezeu.” “Deci e o ascultare.” a zis. “Da, exact. Dar... e greu să o accepți și să o duci, uneori se simte ca o operație pe cord deschis.”, am continuat eu.
Iar tu ești invitat să interpretezi după cum crezi cele ce urmează. *** Să mă operez? Să nu mă operez? Oare ce ar vrea Domnul? Cred ca mă operez. "Să fii chirurgical de sinceră cu tine, Piba", aud cuvintele lu' tata. Mă operez. "Să scrii, să scrii cât mai mult, să scrii des că altfel de moleșești !" îl aud pe Părintele duhovnic. Mă operez. "Să scrii și după..." zice părintele și face un semn cu mâna arătând cum se înalță avionul de la sol "...și după ai să-ți iei zborul, ai să-ți dai drumul". Părintele a vorbit des despre zborul ăsta. Ce înseamnă oare...și când va fi asta...? Mă operez, m-am decis. Fac controale, fac analize, medicii pregătesc sala, instrumentele. Aud pașii și ecoul lor de pe coridor, vin, pleacă...Și avioanele vin și pleacă. Ninge de 3 zile, chiar ca în povești, constat de la geamul spitalului. -Căpățînă Parascheva? mă strigă o voce. -Eu sunt. Asistenta îmi explică pentru ultima dată cum va decurge procedura și apoi intrăm. Primesc anestezicul și în curând adorm.... Dar mă trezesc. Afară nu mai ninge. Aud instrumentele cum clincăie, văd o lumină orbitoare deasupra mea și deslușesc sudoarea de pe frunțile medicilor. Nu-mi pot mișca nici măcar o falangă și totuși îi văd pe toți cum roiesc în jurul meu. Ce se întâmplă? *** Am tot încercat să-mi dau seama de ce iubesc marea. Dar poate nu iubesc marea, ci malul. Poate nu iubesc nestăvilirea și puterea mării, ci siguranța și liniștea malului, deși să înot până-n larg nu mă-nspăimântă și nici să fac pluta cu ochii închiși. Dar poate e libertatea mării și insistența ei în a ajunge din nou la mal în care mă regăsesc. E încăpățânată marea și sunt ca ea. Poate persistă să ajungă la mal ca o certitudine a existenței malului. Are nevoie de confirmări marea, sunt ca ea. Confirmări de existență, dar și de apartenență. Își împarte marea viața cu malul și poate așa-i și în viața de familie. Eu sunt marea tu ești malul. Fii malul meu. Pentru că noi suntem la fel, botezați în mare și plămădiți în piatră din munte. De asta și privim așa pe sub sprâncene, de asta ne e greu să iertam, de asta îi facem pe toți să râdă cu noi. Suntem un aparent paradox în doi, dar cred că e, de fapt, echilibrul românesc, sădit în pământul de sub noi. Avem și mare, avem și munți, suntem înscriși în semnul Sfintei Cruci. Axa orizontală și cea verticală se întâlnesc la noi între cei prinși în horă. Dar cum ajunge corabia la mal? Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa. Cum navighezi pe furtună? Nu văd nimic, absolut nimic, doar stropii cum se izbesc necontenit de geam și ștergătoarele nu fac față. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa. Cum ajung eu la mal dacă nici măcar nu văd un metru în fața prorei? Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa. Haide, Doamne, împinge te rog corabia la mal. "Mântuiește-mă, Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu. Afundatu-m-am în noroiul adâncului, care nu are fund. Intrat-am în adâncurile mării și furtuna m-a potopit. Ostenit-am strignâd, amorțit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu.” (Psalmul 68)
***
Am decis să mă operez nu cu mult timp în urmă și da, m-am trezit în mijlocul operației perfect lucidă de tot ce se întâmplă. Am simțit durerea, am simțit cum acul intra în piele, am simțit instrumentele și umbrele lor reci înăuntrul meu. Am simțit cum mi se smulge inima din piept, dar nu doar atunci, ci de două ori în viață.
***
Când ți-e frică tare-tare, când vrei să închizi ochii și problema să dispară, când vrei să te ascuzi, când n-ai curaj să privești în tine, să vezi deșertul sau să guști răsăritul, atunci apa se transformă în gheață. Pare că nu mai navighezi pe ocean, pare că nava nu se mai scufundă, dar nu-i așa. Căci dacă te uiți prin gheața de sub tălpile tale ai să vezi totul acolo, frica ta, deznădejdea, coșmarul, murdăria, lașitatea, adevărul. Nu mai navighezi pe mări, nu mai trebuie să alergi să crezi, poți trăi pe ceritudinea gheții tale, care se arată a fi stabilă. Dar ce să vezi? Nu-i așa. Fie spargi tu gheața, fie se topește ea. Oricum ar fi, tot trebuie să te botezi. Și cum te botezi? Juri loialitate lui Dumnezeu, e prima făgăduință pe care o faci, nu? "Mă lepăd de satana", iar legământul se reînnoiește de fiecare dată când te împărtășești. Și când Dumnezeu e chirurg cu tine să știi că o face doar din 2 motive: ca să scoată, sau să planteze. Dar Dumnezeu coase la loc, nu lasă rana deschisă.
Poți înota împotriva curentului, poti alege să nu faci ce vrea Dumnezeu de la tine. Poți, chiar poți fiindcă ești liber. Dar din proprie experiență zic că odată ce nu te mai zbați și te lași în voia Lui, apa nu numai că nu e rece ca gheața și nu te mai trage la fund, dar ajunge să te și răcorească la fel de bine ca atunci când găsești un râu în drumul tău prin munți, vara, și te oprești să-ți răcorești tălpile. Tu n-ai sperat la o surpriză așa frumoasă, dar iată că Dumnezeu n-a vrut să te rănească, ci să te bucure.
Sparge gheața. Ai curaj să pătrunzi în neant. Nu te minți singur.
***
“N-avea grijă, zice asistenta, o să curgă sânge, dar de unde n-a curs sânge nici n-a fost urmă de cruce.”
Recomandările noastre
