Deși îl leagă de Florența doar nașterea și anii primei formări, nu poți să te plimbi prin oraș și să nu te gîndești la Leonardo Da Vinci, fie și pentru că muzeele florentine adăpostesc multe dintre lucrările sale (de pildă, excepționala ”Bunăvestire” de la Uffizzi).
Deși a trăit mai tot timpul la Milano, Leonardo a rămas un spirit florentin, dacă nu cumva o asemenea clasificare locală a unui geniu de anvergura sa este o blasfemie ori, și mai grav, o eroare. Ca să-l parafrazez pe Noica, el a fost omul deplin al Renașterii. Precum Renașterea însăși, sursa profundă a creativității sale uimitoare este inexplicabilă. Știm cine i-au fost maeștrii, știm cu cine se întîlnea, știm cum i-au venit multe dintre idei (mai ales pentru că ne-au rămas ample note ale sale, dar și pentru că cei mai mulți dintre contemporanii săi știau bine cu cine au de-a face și aveau grijă să mărturisească ce aflau despre el) - dar sentimentul că acest om vine de undeva din infinitul cosmic, trece pe la noi prin lume și pleacă mai departe este irepresibil. Regulile lui Leonardo sînt ale lui Leonardo și atît - este jumătate comic și jumătate trist cînd citim felul în care îi compătimea pe tinerii pictori care încercau să-i urmeze maniera. Ziși ”leonardeschi”, acești pictori nu erau nici puțini și, unii dintre ei, erau chiar valoroși. Dar ambiția de fi ca Leonardo îi condamna la nerealizarea potențialului lor real, a talentului, cu care, neîndoilenic, cei mai mulți dintre ei veniseră pe lume.
Amatorii de superficial rețin despre el că a imaginat elicoptere, submarine și costume de scafandru. E de bonton, ca într-un dicționar al ideilor primite de-a gata, să te minunezi că a desenat asemenea schițe, cînd vine vorba despre Leonardo. Amatorii de ocultism, se uită la Cina cea de taină și văd semne ascunse, mesaje enigmatice și adevăruri interzise (unii, fac milioane de euro scriind despre asemenea prostii). Amatorii de matematici îi analizează desenele și geometriile - ”omul vitruviu” este deja un brand, îl găsești reprodus peste tot, pe tricouri, afișe, coperți de reviste. Interesant este că ”omul vitruviu”, deși pare enigmatic, nu este deloc așa. În fine, amatorii de pictură se mulțumesc să-i admire lucrările și să guste misterul cu care era în stare să le înzestreze, pictînd în maniera ”sfumato”. După părerea multora, ”sfumato” l-a ajutat pe Leonardo să atingă un grad de elevație metafizică colosal, ajungînd la suprema împlinire a oricărui pictor: să picteze nevăzutul. În sens strict tehnic, ”sfumato” înseamnă încețoșarea discretă a liniilor și limitarea clarității perspectivelor. Dar felul în care Leonardo pictează în ”sfumato” este unic, pentru că senzația de mister, de incertitudine se convertește rapid într-o nău cunoaștere. În cazul celor mai mulți artiști care practică ”sfumato”, rămînem la mister și la imaginație. La Leonardo, e ca și cum am vedea fața nevăzută a lunii - trecem de mister și avem o nouă cunoaștere, experimentînd misterul.
Leonardo este autorul faimosei aserțiuni după care pictura este un produs al minții. Nu ochiul și nu sufletul trebuie lăsate să decidă cînd vedem o lucrare a lui Leonardo. Precizez, însă, că folosirea minții trebuie să fie deplină ”Așa cum orice este divizat se prăbușește, și o minte care rămîne divizată între mai multe discipline de studiu este slabă și confuză” - notează, undeva, Leonardo. Experineța absolută a rațiunii duce, de fapt, la ceva cu totul misterios, la acel loc în care conturul lucrurilor devine incert și ceea ce ”vedem” poate fi însăși spinarea lui Dumnezeu. Cum relativitatea contururilor se constată cel mai bine în mișcare, Leonardo era convins că pictura trebuie să exploreze mișcarea. Pînă și stările psihice sînt, de fapt, forme de mișcare - am găsit în notele lui o observație care m-a pus pe gînduri: ”tristețea este o formă de mișcare a creierului”.
Leonardo visa o catedrală în formă de craniu. Poate că obsesia lui pentru minte, pentru creier, pentru rațiunea cea mai profundă, a determinat acest vis. În orice caz, dincolo de desăvîrșirea amuțitoare a picturii sale (am putut vedea la Milano o expoziție în care lucrările sale erau așezate alături de altele ale unor mari maeștri renascentiști și, o spun cu riscul de a părea copilăros, îi dădea de rușine pe toți!), Leonardo ne-a lăsat una dintre cele mai profunde explorări a minții omenești. Puțini artiști au fost în stare să împingă rațiunea atît de aproape de misterul irațional.
”Între 1 august și 1 septembrie, autorul rubricii de față va fi în vacanță. Vă invităm ca, în lipsa lui, să o scrieți dumneavoastră. Povestiți celorlalți cititori EVZ experiențele dumneavoastră culturale! Sever Voinescu asteaptă de la dumneavoastră articole pe teme culturale la adresa ”dictaturaculturiievz@yahoo.ro ” și promite că, pe cele mai interesante, le va recomanda pentru publicare în rubrica sa pe întregul parcurs al lunii august. Textele să nu fie mai lungi de 4000 de semne, cu spații inlcuse.”
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.