În timpul unei expediţii în Antarctica, chirurgul rus Leonid Rogozov s-a îmbolnăvit grav. A realizat că va muri în scurt timp dacă nu va fi supus de urgență unei intervenţii chirurgicale. Fiind însă singurul doctor din echipajul expediţiei, Rogozov a înţeles că tot el va fi şi cel care va realiza operația.

Leonid Rogozov a făcut parte din cea de şasea expediţie sovietică în Antarctica, în cadrul căreia 12 bărbaţi au fost trimişi să construiască o nouă staţie de cercetare la Schirmacher Oasis, scrie BBC. Pe la jumătatea lunii februarie a anului 1961, stația Novolazarevskaya era funcţională, dar odată misiunea încheiată, expediţionarii s-au văzut nevoiţi să aştepte trecerea lunilor grele de iarnă.

Tânărul medic Rogozov (27 de ani) a început să se simtă obosit, slăbit şi să aibă stări de vomă. La scurt timp au apărut și dureri în zona abdominală. “Nu i-a luat prea mult să-şi dea seama că era vorba despre o apendicită acută, o afecţiune pe care o operase de nenumărate orin și în lumea civilizată nu era decât o intervenţie de rutină. Însă el nu se afla în acel moment în lumea civilizată, ci în mijlocul unui pustiu îngheţat”, a povestit fiul medicului, Vladislav.

Era abia sfârşitul lunii aprilie şi Rogozov a realizat că viaţa sa e în pericol şi mai ales că nu putea miza pe ajutor extern. În condiţii normale, călătoria din Antarctica până în Rusia (sau viceversa) ar fi durat în jur de 36 de zile, dar următoarea navă se întorcea abia peste un an iar o călătorie cu avionul era exclusă din cauza zăpezii şi a viscolului. “Era confruntat cu o chestiune de viaţă şi moarte. Avea de ales între a aştepta ceva ce nu avea să vină niciodată sau să meargă pe varianta auto-operării”, a mai precizat fiul acestuia.

Nu era însă o decizie uşoară. Rogozov ştia că dacă apendicele plesneşte, ar putea să moară în propriile mâini. Simptomele s-au agravat însă şi l-au forţat să se decidă: va efectua auto-apendicectomia decât să moară fără să facă nimic.

“Se vedea în situaţia de a-şi deschide propriul abdomen şi de cotrobăi prin propriile intestine. Nu ştia dacă aşa ceva este omeneşte posibil”, mai spune fiul chirurgului. În plin Război rece, oricum ar fi survenit,  moartea medicului ar fi fost o palmă grea pentru ambițiosul program antarctic sovietic. Înţelegând situaţia, comandantul staţiei Novolazarevskaya şi-a dat acordul.

Rogozov a pus la punct cu minuţiozitate fiecare detaliu al intervenţiei la care urma să fie asistat de doi colegi de la staţia de cercetare. I-a învăţat cum să manevreze instrumentarul, cum să poziţioneze lumina necesară şi oglinda în care chirurgul să poate controla fiecare mișcare. Directorul staţiei s-a aflat, de asemenea, în camera în care a avut loc intervenţia, gata să intervină în cazul în care vreunuia dintre “asistenţi” leşina în timpul operaţiei şi trebuia înlocuit. Medicul le-a explicat şi ce trebuie să facă în cazul în care îşi pierdea cunoştinţa, cum să-i injecteze adrenalină şi să-i facă respiraţie artificială dacă s-ar fi pus problema.

A ales să-şi administreze doar local un anestezic slab pentru că odată incizia făcută, pe parcursul eliminării apendicelui, trebuia să aibă mintea cât mai limpede cu putinţă.

“Bieţii mei asistenţi! I-am privit pentru ultima oară. Stăteau crispaţi în halatele lor albe şi devenau din ce în ce mai albi ei înşişi. Şi eu eram speriat. Am luat însă seringa cu novocaină şi mi-am făcut prima injecţie. Brusc toată starea de spirit mi s-a schimbat: am început să operez fără să mai remarc vreun alt detaliu”, povestea Rogozov într-o scrisoare trimisă familiei. Nu a mai folosit nici măcar oglinda, ci a lucrat mai mult pe pipăite.

În cea mai dificilă parte a operaţiei aproape că şi-a pierdut cunoştinţa. A început să aibă îndoieli. “Sângerarea era destul de puternică, dar nu m-am grăbit. În timp ce deschideam peritoneul am tăiat cecumul din greșeală şi a trebuit să-l cos. Mă simţeam din ce în ce mai slăbit iar inima îmi bătea nebuneşte. La fiecare patru-cinci minute, mă odihneam 20-25 de secunde. Dar în sfârşit l-am văzut. Blestematul de apendice! Am remarcat cu groază pata neagră de la baza sa. Asta însemna că o singură zi dacă mai amânam operaţia, probabil ar plesnit. Am simţit că-mi stă inima şi că mâinile mi s-au înmuiat. M-am gândit în momentul ăla că povestea se va termina probabil rău pentru mine”, a mai scris chirurgul. Dar nu ăsta a fost finalul.

A reuşit să ducă până la capăt intervenţia chirurgicală şi chiar să le spună “asistenţilor” cum să curețe instrumentele. Numai după ce totul a fost sterilizat şi pus la locul lui, Rogozov a luat câteva antibiotice şi calmante. După două săptămâni de convalescență a putut să se întoarcă la îndatoririle sale cotidiene. Tot restul vieții a vorbit despre această experiență ca despre o a doua sa naștere.

Vladislav Rogozov spune că tatăl său – a cărui poveste a fost intens mediatizată la vremea respectivă – rămâne sursă de inspirație pentru toți cei aflați într-un moment de cumpănă: „dacă te afli într-o dramatică situație de viață și moarte, chiar și atunci când totul pare împotriva ta, chiar dacă ești captiv în cel mai ostil mediu posibil, trebuie să crezi în tine cu toată puterea și să lupți, să lupți pentru viață”.