EVZ vă prezintă un reportaj despre cum au parcurs ruta Bucureşti - Beijing participanţii noştri la Olimpiadă. În capitala chineză umiditatea este insuportabilă, iar peste oraş pluteşte o ceaţă densă de pe urma poluării masive.

Duminică, 27 iulie 2008, ora 19.30. Aeronava Airbus „Moldova“, având la bord delegaţia olimpică a României (sportivi, antrenori, oficiali, plus o duzină de jurnaliş ti), decolează de pe Aeroportul „Henri Coandă“ din Otopeni. Airbusul imens e una dintre mândriile TAROM-ului.

Un cârcotaş cu memoria lucrurilor grave îşi aminteşte, pe un ton ca al medicilor de la Oncologie, că acum treisprezece ani mai erau două aeronave ca „Moldova“: „Transilvania“ şi „Muntenia“. Ultima a intrat în istoria însângerată a aviaţiei româneşti pe un câmp din Baloteşti. Motive pentru emoţii sunt. Urmează un zbor lung. Peste opt ore şi mii de kilometri se aştern între „căutătorii de aur“ şi tărâmul noii făgăduinţe: Beijing. Marii absenţi Lipesc motivat handbalistele lui Tadici, care se pregătesc în amicale de lux pentru a găsi cadenţa care te poartă pe podium. Lipsesc şi băieţii de la canoe. Se zice că apele chinezilor sunt pline de alge şi că poluarea torturează plămânii, cu sadismul ţigărilor care l-au ucis pe Dobrin.

Asta nu sperie însă decât domnişoarele de pension şi ecologiştii de ocazie din Piaţa Matache. Băieţii lui Patzaichin au treabă: întârzie puţin să înveţe de la maestru cum se câştigă o cursă, indiferent de condiţii. Poţi să ai şi pagaia ruptă... Lista absenţilor e mai lungă (Camelia Potec, Victor Hănescu, Lidia Şimon...). E doar un context. Nu vor lipsi de la Beijing. Înapoi la lucrurile simple Gimnastele se strâng cuminţi în jurul antrenorului Forminte, care le aşază cu mâna la locurile lor, ca pe nişte eleve premiante, în primele „bănci“ din avionul alb şi mare. Toţi sunt îmbrăcaţi frumos, în ţinutele de prezentare, varianta lejeră, de călătorie. O acţiune mai mult pentru interviurile de dinainte de decolare.

Nici n-a ajuns „Moldova“ la Ploieşti şi sportivii s-au lepădat de pantalonii crem, de vară, şi cămăşile în carouri mici, ca ale contabililor de top din multinaţionale. În câteva minue, avionul se transformă într-un vestiar. Pun pe ei treninguri şi tricouri ca de concurs. Imagine banală, străbătută de profunzimea lucrurilor elementare: olimpicii se îmbracă sport. Aşa le place lor. Când medaliile n-au număr Inhibiţiile sunt pentru mofturoşi. Nu e cazul aici. Ionela Târlea îşi scoate elegant sandalele, şi picioarele care au sărit peste mai multe garduri decât ale celui mai neastâmpărat hoţ de cireşe se înalţă triumfătoare pe scaun. În vârf tronează nişte unghii date cu un roşu carmin. Picioarele astea de femeie cochetă nu sunt oarecare: poartă cu ele speranţe la o medalie. Mai în spate, băieţii de la lupte încing o carte, fetele de la tenis de masă, Dodean, Samara, Necula, se uită pe laptop la comedii. Cârdul de jurnalişti face o coadă în jurul olimpicilor consacraţi.

„D’Artagnan“ Covaliu, frumoasa spadasină Ana-Maria Brânză, gimnaştii, canotoarele duc greul interviurilor. Doina Ignat, cea care a jurat sâmbă tă, în numele sportivilor, la prezentarea lotului de la Izvorani, spune poveşti în care se amestecă anii, competiţiile, medaliile. De la înălţimea performanţelor îşi permite să se scuze jucăuş: „Îmbătrânesc, am început să uit!“. UN CĂLĂTOR SPECIAL Toma Prădatu îşi caută în China speranţa la o viaţă normală Când Airbusul a intrat în Asia, gimnastele de azi, mezinele delegaţiei, deja adormiseră. Ghemuite, pe jos, unele în altele, ca nişte pui de aur fără cloşcă. Doar Steliana Nistor a înfruntat aproape toată noaptea trează. Nu mai e un copil. Pe fetiţele acestea, pierdut undeva în avion, le veghează un om mare-mare. Toma Prădatu e imobilizat într-un scaun cu rotile. Ştie acum că, în 1998, trebuia să evite Venezuela. Prădatu a fost secretarul general adjunct al Federaţiei Române de Gimnastică.

Acum zece ani, la Caracas, la un stagiu de pregătire cu lotul olimpic, a fost împuşcat. Pe stradă. Avea pe umăr o geantă în care ţinea banii fetelor de la gimnastică ritmică. Prada. Doi tineri ticăloşi l-au condamnat. Traseul glonţului prin trupul său a fost îngrozitor: a perforat plămânul stâng, a lovit coloana vertebrală, a spart măduva, a trecut în plămânul drept, a ieşit prin omoplat. Au trecut zece ani până ca Toma să aibă bani pentru un tratament cu celule stem. În China. El a urcat în avionul de Beijing după ce a primit 19.000 de dolari de la Gigi Becali şi alte câteva mii de la FRG. Nu e aici pentru medalii, nici măcar nu mai speră să poată merge vreodată. Prădatu e în China pentru un miracol. ATMOSFERĂ ÎNCINSĂ „Zgârie-norii“ unui oraş fără soare Luni, 28 iulie, Beijing, China, ora locală 9.00, cinci ceasuri mai puţin la Bucureşti. Aeronava aterizează cu bine. Pe aeroport, câţiva reprezentanţi ai gazdelor salută voios în chineză şi engleză. Ne spun „Bună ziua. Bine aţi venit la Beijing!“. De câte ori mai apare un om, fraza se repetă mecanic. Zâmbind. Stau drepţi, cu mâinile la spate, zâmbesc obsedant. Prima impresie e că în capitala Chinei ne aşteaptă milioane de zâmbete.

Alţii fotografiază nonstop, lui Nicolae Forminte îi iau interviu nişte oameni în uniformă albastră, cele cinci mascote ale competiţ iei dansează în jurul olimpicilor. Am nimerit în ziua în care pe străzile impecabile, largi şi curate, circulă maşinile cu soţ. Drumul de la aeroport spre centrul oraşului (drumul, adică o autostradă cu prea multe benzi pentru a putea fi numărate, flori şi miliţieni din zece în zece paşi) e un prilej de exclamaţii continue. New Yorkul cu „zgârie-norii“ lui uriaşi pare o glumă pe lângă felul în care se prezintă Beijingul din autobuzul care ne duce la „Media Village“.

În aer liber încep problemele: oamenii de rând vorbesc engleza doar din mâini şi ce e cel mai rău e senzaţia continuă de sufocare. Transpiri mai mult ca Gabriel Cotabiţă la concertele de altădată. Umiditatea e insuportabilă, efectul e de saună. Deasupra noastră planează o combinaţie crâncenă de smog şi ceaţă. Cerul albastru, cum îl ştiam de acasă, aici lipseşte. E foarte cald, dar soarele nu se vede nicăieri. În Beijing, oraşul cu un cer relativ, 104 sportivi români au început să-şi trăiască visul.

Corespondenţă din Beijing